Este de reamintit succesiunea evenimentelor petrecute în spaţiul muzicii simfonice, în actuala ediţie a Festivalului enescian. Reamintesc în primul rând momentul absolut spectaculos al deschiderii; …mă refer la participarea Orchestrei Române de Tineret aflate sub bagheta dirijorului american Kristjan Järvi.

A fost un veritabil triumf. Carmina Burana de Carl Orff, lucrare mult apreciată de publicul larg, a obţinut – ne aducem aminte – toate sufragiile.

O zi mai târziu, pe parcursul a două seri de muzică, l-am reîntâlnit pe Zubin Mehta la conducerea Filarmonicii israeliene. Nu este prima oară când ne dăruieşte bucuria sunetului acestui minunat ansamblu care este Israel Philharmonic Orchestra. Greu de apreciat dacă natura identităţ ii timbrale o datorăm calităţii muzicienilor sau actului artistic pe care îl susţine acest mare şef de orchestră. Există un cumul de factori care au colaborat la împlinirea momentelor atât de speciale ale Filarmonicii israeliene.

În mod cu totul semnificativ, programul celor două concerte susţinute la Sala Palatului, a inclus marele poem vocal-simfonic Vox Maris de George Enescu, lucrare a maturităţii târzii, scrisă în mijloc de secol trecut, în anii postbelici. Este ultima mare creaţie a compozitorului; este lucrarea care adună întreaga amărăciune a artistului; a sperat că muzica, arta, îi poate apropia pe oameni, că îi poate face mai buni. Anume aspecte ale gândirii simfonice enesciene agrementate de elemente ale verismului manifest în spaţiul vocalităţii, au fost atent echilibrate de maestrul Mehta. Şi-au dat concursul tenorul Marius Vlad Budoiu, Corul Academic al Filarmonicii bucureştene condus de Iosif Ion Prunner. Centrul de special interes, de anume greutate al programelor celor două concerte a fost reprezentat de marile opus-uri postromantice, de Simfonia a VIIIa, în do minor de Anton Bruckner, de Simfonia a IX-a, în re major, de Gustav Mahler. Observăm o dată în plus forţa susţinerii, măiestria marelui muzician-constructor care este Zubin Mehta. Lucrarea sfârşeşte cu un miraculos „morendo” al sonorităţilor din Adagio, sonorităţi care se estompează; dar nu se sting în conştiinţa noastră; drept permanenţă a eternului început; drept permanenţă a marilor interogări.

Da, maestrul Mehta aprecia corect. Domnia sa este cel mai vechi participant în seria ediţiilor Festivalului enescian. A fost invitat pentru prima dată în anul 1964 pentru a concerta în compania Filarmonicii bucureştene.

O ştim cu toţii, Filarmonica berlineză în compania lui Sir Simon Rattle constituie un veritabil colos al vieţi muzicale actuale. A revenit la Bucureş ti, la Sala Palatului, pentru a doua oară în perioada postbelică. Am fost martorii unui important act de cultură. A fost, poate, o lecţie. Semnificaţ iile momentului merită a fi decelate. Nu am în vedere numai profesionalismul înalt al fiecărui membru al ansamblului, înalta măiestrie a dirijorului, talentul special al acestuia, buna lor conlucrare sau înzestrarea materială cu instrumente de cea mai bună calitate. Nu! Nu poate fi vorba doar de aceste aspecte de altfel foarte importante.

Nu poţi să nu observi, bucuria comunică rii, înalta conştiinţă a cântului în ansamblu, respectul actului artistic la care iau parte muzicienii berlinezi. Seriozitatea implicării, concentrarea temeinică asupra momentului artistic; sunt esenţiale. Există în plus o coeziune a acestor factori care se întălnesc în chip fericit.

Am apreciat mult, ambele lucrări ale concertului au pus în lumină pagini importante ale muzicii secolului XX; şeful de orchestră a deschis programul cu o consistentă creaţie simfonică datorată conaţionalului său, marelui compozitor englez Berjamin Britten. Variaţiunile simfonice pe o temă de Frank Bridge au fost prezentate la noi cu acest prilej în primă audiţie. Lucrarea se înscrie în tradiţia clsico-romantică a acestui gen, tradiţie inaugurată de Brahms în secolul al XIX-lea şi continuată de Britten în sensul unui neoclasicism revigorat. Este un opus ce pune în lumină valorile cele preţioase ale ansamblului, disponibilităţi uimitoare observate în multiple paliere, de la puritatea sunetului corzilor în cazul melodiei acompaniate şi până la travaliul simfonic consistent ce revelează coerenţa structurilor variaţionale, strălucirea alămurilor, maleabilitate promptă a lemnelor.

Celălalt moment al programului, Simfonia a IV-a, în do minor, de Dmitri Şostakovici, este o lucrare copleşitoare în sensurile de bază ale acesteia. Aparţine perioadei sovietice a deceniului al patrulea al secolului trecut. A fost scrisă şi definitivată sub semnul ameninţărilor directe proferate public de Josif Stalin. Urma a fi prezentată de Filarmonica din Leningrad. Autorul însuşi a retras-o de pe afiş iar premiera lucrării a avut loc tocmai la începutul anilor ’60, după moartea dictatorului, la Filarmonica din Moscova. Problematica lucrării a fost temeinic revelată de artiştii berlinezi. Este imaginea tragediei colective trăite, conştientizate la nivel individual, rostite de solo-urile sfâşietoare ale clarinetului, ale oboiului. Sunt comentarii extinse, cu reveniri apăsă- toare, cu afirmaţii tranşante, cu masivităţ i sonore terifiante care nu lasă loc speranţei; ucisă şi aceasta. Există în plus un factor important care ţine de tradiţie, de public, de aşteptările lui, de background-ul cultural al acestuia. În anii de sfârşit ai războiului, printre ruinele fumegânde, atât muzicienii orchestrei berlineze cât şi publicul se strecurau spre spaţiile temporar amenajate drept lăcaşuri ale muzicii. Căci muzica este un modus vivendi. Este o tradiţie ce datează de sute de ani.

Cu ani în urmă, revista britanică „Gramofone” făcea o clasificare plasând orchestra berlineză printre primele trei colective simfonice ale peisajului muzical actual.

Toate apar în ediţia actuală a Festivalului.

Capela de Stat din Dresda şi dirijorul Christian Thielemann constituie o altă entitate temeinic constituită. Devenit celebru încă din vremea statului german din partea de Est a Europei, ansamblul s-a dorit a fi o contrapondere artistică a Filarmonicii berlineze situate în partea de Vest a capitalei germane divizate, în perioada anterioară anului 1989. Celebra formaţie din Dresda dispune şi aceasta de o tradiţie ce începe în secolul al XVI-lea. Statutul actual este în continuare unul de vedetă internaţ ională! Principalele argumente rămân coeziunea uimitoare, maleabilitatea consistentă, aspecte probate pe parcursul acestor capodopere ale simfonismului postromantic care sunt Simfonia în la major de Bruckner şi Simfonia Alpilor de Richard Strauss; au fost aduse în fapt sonor de o manieră prioritar – aş spune – teutonă ce structurează evoluţia muzicală în cazul acestui şef de orchestră, actual port-drapel al artei dirijorale germane.

Explică acest aspect eventuala incompatibilitate cu discursul muzical enescian? Poate. Acesta să fie, oare, motivul pentru care domnia sa a refuzat să dirijeze Simfonia de cameră, evoluţie încredinţată unui secund al său, cel care a realizat o parcurgere cu totul formală a acestei capodopere? O asemenea manieră de-adreptul sfidătoare la adresa noastră nu-mi aduc aminte să o fi observat pe parcursul ediţiilor Festivalului enescian. În schimb, colaborarea cu marea voce a vieţii muzicale actuale, cu soprana spintă-dramatică Anja Harteros, a conferit autenticitate, o puternică forţă expresivă realizării celor cinci lieduri de Richard Strauss.

San Francisco Symphony Orchestra face parte din galeria celor zece importante orchestre americane; iar relaţia cu dirijorul Michael Thilson Thomas este una care păstrează legătura acestui admirabil colectiv simfonic cu marea tradiţie europeană a muzicii. O demonstrează realizarea Simfoniei în mi bemol major, Eroica, de Beethoven.

Am regretat excluderea din program a lucrării celui mai important compozitor american care a fost Charles Ives. Dar am avut compensaţia unei imense bucurii, aceea de a o fi ascultat pe pianista de origine chineză Yuja Wang, un fenomen al performanţei la instrumentul său, prezentând cel de al 2-lea Concert de Bela Bartók; este o capodoperă a creaţiei din prima jumă tate a secolului trecut. Imaginaţia timbrală şi viziunea poetică îi apropie pe cei doi protagonişti. A fost unul dintre cele mai echilbrate programe de concert oferite în cadrul Festivalului; au putut fi audiate pagini clasice, un mare moment postromantic – prima Simfonie de Mahler, o lucrare tipic americană datorată lui John Adams, moment ce respiră spiritul controversat al locului, precum şi minunatul tablou enescian, quasi-impresionist al naturii – al naturii umane în relaţia cu natura însăşi – care este pagina simfonică Voix de la nature.