Am primit, din nou, un dar de la prima balerină a companiei Royal Ballet Covent Garden, Alina Cojocaru. De astă dată, însă, strădania ei de-a ne aduce puţină frumuseţe şi bucurie a fost complexă. Nu şi-a pus în valoare numai calităţile artistice, ci a dovedit şi că, la numai douăzeci şi cinci de ani, are capacitatea de a organiza un spectacol în turneu, în calitate de director artistic. Spectacolul a fost un recital, alcătuit din piese coregrafice clasice, neoclasice şi moderne, interpretate de Alina Cojocaru şi partenerul ei Johan Kobborg şi de încă cinci solişti de la Baletul Regal Britanic. în primul număr, cu Valsul florilor din Frumoasa din Pădurea adormită de Ceaikovski, soliştii au fost acompaniaţi şi de elevi ai Luceului de Coregrafie "Florea Capsali" din Bucureşti.
Am revăzut coregrafii clasice de Marius Petipa şi Oleg Danovski (prima piesă) şi de Augut Bournonville (Festivalul Florilor din Genzano, pe muzică de Eduard Helsted şi Holger Simon Paulli), executate cu acurateţe, cât şi pas de deux-ul actului 3 din Lacul lebedelor, dansat corect dar fără strălucire. în schimb, o altă piesă cunoscută, celebrul Pas de deux de Piotrî Ilici Ceaikovski, în coregrafia neoclasică a lui George Balanchine, a constituit punctul valoric de vârf al întregului spectacol.
Balanchine este cunoscut drept unul dintre cei mai mari coregrafi din istoria baletului. Am văzut câteva dintre coregrafiile sale, dintre care unele spuneau foarte mult spectatorului zilelor noastre, altele ceva mai puţin, deoarece - lucru pe care-l ştiu demult - un coregraf trebuie să-şi întâlnească şi interpretul pe măsură, capabil să-i pună deplin în valoare gândirea sa creativă. Şi, iată că Balanchine şi-a găsit, din nou, peste decenii, o interpretă pe măsura sa, în Alina Cojocaru.
Am pe casete şi alte bune interpretări ale acestui Pas de deux de Ceaikovski, dar linia dată piesei de Alina Cojocaru, secundată de Steven McRae, mi se pare fără egal. Nimic mecanic, aparent parcă nimic prestabilit, desenul fiecărei mişcări fiind impregnat cu o prospeţime cuceritoare, totul fiind îmbrăcat într-o dantelărie a nuanţelor, cizelate cu o delicateţe de filigran. Când piesa s-a terminat, mi s-a părut că am avut un vis frumos. Asemenea daruri nu primim în fiecare zi şi la fiecare spectacol.
Partea întâia a Galei Alina Cojocaru, care s-a încheiat cu acest Pas de deux de Ceaikovski - Balanchine, a cuprins şi trei creaţii moderne, de calitate, ale unor coregrafi pe care nu-i cunoaştem şi care nu au fost defel prezentaţi în programul sumar al Galei - o deficienţă de organizare a celor care s-au ocupat de prezentarea spectacolului, şi anume Asociaţia pentru viitorul european al României şi Vreau Bilet.ro, reprezentate de Pepino Popescu. în cele trei partituri coregrafice moderne, toţi interpreţii au depăşit valoric pragul atins în lucrările clasice. Aceste piese au fost un duet interpretat de Zenaida Yanowski şi Gary Avis, Afsked, creat de Kim Branstrup pe o muzică de Boccherini şi două solo-uri. Unul, Nisi Dominus de Monteverdi, a fost dansat de aceeaşi Zenaida Yanovski, cu multă fineţe în redarea tuturor nuanţelor unei coregrafii moderne dar cu subtile ecouri ale epocii monteverdiene, atât în costum cât şi în mişcarea creată de coregraful William Tuckett, iar celălalt solo, Chroma, conceput de Wayne McGregor, pe un suport muzical White Stripes, a pus în valoare plastica corporală de o remarcabilă supleţe a lui Steven McRae.
Deşi ştiam că este o lucrare mai veche a coregrafului danez Flem­ming Flindt, din 1963, am aşteptat cu mult interes să văd, în partea a doua a spectacolului, Lecţia după Eugene Ionesco, pe mu­zică de Georges Delerue, lucrare co­regrafică interpretată de Johan Kobborg în rolul profesorului, de Alina Cojocaru în rolul elevei şi de Deirdre Chapman în cel al me­najerei. Transpunerea textului în libretul baletului este adecuată, dar distanţa între modernitatea mij­loacelor de expresie ale textului şi modalităţile de expresie core­gra­fice este foarte mare, mai ales în ceea ce priveşte personajul ele­vei, interpretat de Alina Cojocaru. Ceva mai bine construite - cu o plastică mai liberă şi mai interesan­tă - sunt rolurile interpretate de Johan Kobborg şi Deirdre Chap­man. în general însă, piesa a fost transpusă în dans doar în litera textului nu însă şi în spiritul acestuia. Constrângerea care pune treptat stăpânire pe libera voinţă a elevei este tratată neconvingător. Piesa din 1950 a lui Eugene Ionesco rămâne la fel de actuală, cea din 1963 a lui Flemming Flindt s-a prăfuit deja. Textul ionescian îşi aşteaptă, în continuare, abordări coregrafice mai înrudite spiritual.
Tot ceea ce a însemnat, însă, artă autentică, de cea mai bună calitate, atât pe linia dansului neoclasic cât şi pe cea a dansului modern din acest recital, ne-a îmbogăţit interior şi ne-a adus acea bucurie pe care o trăim la fiecare nou contact cu artişti veritabili.