În noiembrie 2015, apărea la Editura
Random House o carte semnată
Gabriel García Márquez, cu un
titlu incitant: De viaje por Europa
de Este (Călătorind prin Europa
de Est). Din prezentarea de pe coperta
a IV-a, aflăm că volumul reuneşte
impresiile autorului în urma unei
călătorii efectuate în anii ‘50, Germania
Democrată, Cehoslovacia, Polonia,
Uniunea Sovietică şi Ungaria. Din
păcate, nu se menţionează nicăieri
dacă reportajele respective sunt
inedite, nu există nici un fel de prefaţă
care să situeze în contextul istoric şi
biografic această călătorie a viitorului
laureat Nobel sau împrejurările în
care columbianul de treizeci de ani
ajunge la Moscova, de exemplu, exact
în perioada când se desfăşura acolo
celebrul Festival al Tineretului din
iulie 1957, sau în Ungaria, la zece
luni de la înăbuşirea violentă a Revoltei
din 1956 de către trupele sovietice.
Nici măcar titlurile din indicele
capitolelor cărţii nu aduc vreo clarificare
în acest sens. Nu ai cum să bănuieşti
(decât citind cartea) că în spatele
unor reportaje întitulate Moscova,
satul cel mai mare din lume sau Eu
am fost în Ungaria se află o mărturie
impresionantă şi o critică nemiloasă
a aşa-ziselor democraţii populare pe
care tânărul scriitor, îndoctrinat de
marxism, voia să le cunoască la
faţa locului.
Citind un alt titlu din index În
Mausoleul din Piaţa Roşie Stalin
doarme fără remuşcări, cititorul
intuieşte că García Márquez înţelege
exact despre ce fel de democraţie era
vorba, deşi Stalin se afla încă în
mausoleu alături de Lenin (avea să
fie scos abia în 1961), dar vizita la
Moscova are loc la un an după celebrul
Raport al lui Hruşciov la Congresul
al XX-lea care punea capăt cultului
personalităţii lui Stalin şi dezvăluia
crimele comise, raport pe care îl
menţionează şi autorul, deci avea
cunoştinţă de el şi nu putea invoca
scuza: nu am ştiut! asemenea atâtor
fanatici comunişti, de la noi sau
din cele patru zări ale lumii.
Publicarea volumului la Random
House a stârnit o avalanşă de cronici
literare şi comentarii, majoritatea
întrebându-se: Gabriel García Márquez
anticomunist? Da, ar fi putut să fie
în urma acestor călătorii, dar nici
biograful său autorizat Gerald Martin
(în masiva biografie O viaţă), nici
Plinio Apuleyo Mendoza (cel mai bun
prieten dintre scriitorii columbieni
şi naşul primului său copil) în memoriile
sale, nici prietenii săi scriitori din
ceea ce s-a numit boom-ul latinoamericani
(între ei, Mario Vargas
Llosa), nu au înţeles cum de a
putut rămâne Márquez alături de
Fidel Castro până la sfârşitul vieţii
(nici măcar după celebrul caz Padilla
care i-a îndepărtat pe toţi de Castro)
şi fără să scrie măcar un rând despre
ororile regimului castrist şi despre
eşecul revoluţiei cubaneze (pe care
îl putea vedea cu ochiul liber când
mergea în Cuba pentru a-şi vizita
prietenul dictator (într-o ţară în care
se vorbeşte limba spaniolă, nu ca
în ţările vizitate în anii ‘50 unde auzea
în jurul său ceha, poloneza, maghiara
sau rusa...).
Reportajele din volum nu sunt
inedite: ele au fost publicate în 1959,
la doi ani după călătoria la Moscova,
în revista columbiană Cromos şi o
parte în revista Momento din Venezuela,
iar apoi, în 1979, într-un volum cu
un titlu puţin diferit de cel de acum:
Un viaje por los países socialistas.
90 días en la Cortina de Hierro. (O
călătorie prin ţările socialiste. 90
de zile dincolo de Cortina de Fier).
Márquez afirmă în cartea de
convorbiri a lui Plinio Apuleyo Mendoza
din 1982, că a fost vorba de o ediţie
pirat, dar că a dat ordin ca volumul
să fie legalizat şi inclus în operele lui
complete. Şi continuă: „N-am schimbat
nici o singură literă. Mai mult: cred
că originea şi explicaţia crizei din
Polonia sînt expuse în aceste articole,
despre care dogmaticii de acum
douăzeci şi patru de ani au zis că
au fost plătite de Statele Unite.
Amuzant este că acei dogmatici stau
azi bine înfipţi în fotoliile puterii
burgheze şi financiare, în vreme ce
istoria, evoluţia ei, îmi vor da mie
dreptate”. (Plinio Apuleyo Mendoza:
Parfumul de Guayaba. Convorbiri cu
Gabriel García Márquez, traducere
de Miruna Ionescu, Editura Curtea
Veche, 2002, pag.93)
Da, istoria i-a dat dreptate acelui
Márquez tânăr care pleacă într-o zi
de la Paris, în Germania, într-o excursie
cu maşina pe care tocmai şi-o cumpărase
un prieten, jurnalist italian numit în
carte Franco, însoţiţi de o tânără
franţuzoaică, Jaqueline, voind toţi
trei să vadă cum funcţionează socialismul.
şi în drum spre Leipzig, după numai
câteva ore petrecute în Germania de
Răsărit, Gabo, autorul, care aţipise
legănat de mersul maşinii, se trezeşte
brusc şi-i spune prietenului său:
Maestre, am avut un vis oribil. Am
visat că socialismul nu funcţionează.
„Maestrul” care îşi aminteşte
această replică într-un interviu, nu
era altcineva decât Plinio Apuleyo
Mendoza, aşa cum mi-a mărturisit
el însuşi, în primăvara acestui an, la
Madrid, unde l-am reîntâlnit, după
ce îl cunoscusem în Columbia. După
ce am vorbit despre posibilitatea
de a-i traduce cărţile de memorii
despre Márquez, i-am spus că tocmai
îmi cumpărasem De viaje por Europa
de Este. Aşa am aflat că Franco,
jurnalistul italian din carte, este chiar
Plinio Apuleyo Mendoza, iar Jaqueline
este sora lui, Soledad. Autorul le-a
schimbat numele, ca să îi protejeze,
pentru că în Columbia acelor vremuri
nu era bine văzut cine călătorea în
Est.
Cele 90 de zile din subtitlul primei
ediţii nu au fost, în realitate, 90 de
zile consecutive (era doar o găselniţă
jurnalistică), de fapt, au fost mai întâi
două călătorii în Cehoslovacia şi
Polonia pe care le face Márquez
singur, după ce peregrinase prin
Roma (pentru studii de cinematografie)
şi Viena, urmează apoi călătoria cu
maşina în Germania, după care cei
trei prieteni se întorc la Paris. Şi apoi,
marea provocare: să ajungă la Moscova
în timpul Festivalului Tineretului.
Şi Márquez şi Mendoza reuşesc,
fiind ajutaţi de alţi prieteni columbieni
să fie incluşi printre membri unei
formaţii folclorice invitate. Drumul
se face, de data aceasta cu trenul,
un drum de calvar dacă ne gândim
la distanţa Paris-Moscova, cu viteza
de atunci şi cu tranzitarea (din
nou) a Germaniei, Cehoslovaciei,
Poloniei şi a Ucrainei. La întoarcerea
de la Moscova, drumurile celor doi
prieteni se despart din nou. Márquez
reuşeşte încă o performanţă: cumnecum
este inclus în prima delegaţie
de observatori occidentali care, de
la Moscova, ajunge la Budapesta,
după reprimarea cu tancurile sovietice
a revoltei din 1956.
Deşi capitolul dedicat Ungariei
nu conţine decât câteva pagini, este
cel mai tulburător. Impresionat el
însuşi de tragedia care avusese loc,
Márquez nu-şi mai permite nici o
ironie de genul „ciorapii de nylon
erau o bijuterie pentru femeile cehe”
sau „URSS: 22 de milioane de kilometri
pătraţi fără o singură reclamă la Coca-
Cola”. Dimpotrivă, el observă urme
de gloanţe în pereţii camerei lui de
hotel şi nu poate dormi gândindu-se
că acolo a fost o baricadă în urmă cu
zece luni. Pe străzi teroarea domneşte
pretutindeni. Cei 18 observatori
occidentali sunt şi ei strict supravegheaţi
de autorităţi. Dacă la început grupul
are un singur translator, după numai
câteva ore în jurul lor se foiau opt
aşa-zişi interpreţi, iar a doua zi
dimineaţa, numărul lor crescuse la
zece. Şi totuşi, într-o după-amiază,
jurnalistul columbian reuşeşte să
scape de supraveghetori şi pleacă
singur în oraş. Toţi cei cu care reuşeşte
să vorbească liber (studenţi, muncitori,
funcţionari) aşteptau întoarcerea lui
Imre Nagy din exilul forţat în România
(unde avea să fie ucis).
Mărturia despre Ungaria din august,
1957, citită la aproape 60 de ani, este
nu doar o pagină literară de excepţie,
ci şi un document istoric de rară
valoare. Un fel de arheologie în cuvinte
care dezvăluie adevăruri cutremurătoare,
îngropate în uitare. Sau în indiferenţă.
La numai un an de la apariţie,
cartea De viaje por Europa de Este a
fost tradusă în româneşte de către
Tudora Şandru-Mehedinţi şi publicată
de Editura Rao. Lansarea ei la Târgul
de Carte Gaudeamus va fi, fără îndoială,
unul dintre cele mai importante evenimente
literare din toamna acestui
an.
