Această a doua versiune în limba română a capodoperei universale a lui Gabriel García Márquez vede lumina tiparului la o distanţă de 44 de ani de la prima*, bazându-se pe cea mai autorizată ediţie dintre numeroasele apărute de la publicarea romanului, în 1967: ediţia comemorativă din 2007 ( Madrid, Ed.Alfaguara), când Un veac se singurătate a împlinit patru decenii. Realizată sub prestigioasa egidă a Academiei Regale Spaniole şi a Asociaţiei celor 19 Academii de Limbă Spaniolă, această ediţie se constituie într-un adevărat model şi este singura care se bucură de privilegiul unic de a fi fost revăzută de autor.
Mulţi ani mai târziu, în faţa plutonului de execuţie, colonelul Aureliano Buendía avea să-şi aducă aminte de după-amiaza aceea îndepărtată în care tatăl său l-a dus să cunoască gheaţa. Macondo era pe atunci un cătun cu douăzeci de case din lut şi trestie, ridicate pe malul unui râu cu ape diafane ce se repezeau prin albia de pietre lustruite, albe şi uriaşe, ca nişte ouă preistorice. Lumea era atât de nouă, încât multe lucruri nici nu aveau nume, şi pentru a le pomeni trebuia să le arăţi cu degetul. În fiecare an, prin luna martie, o familie de ţigani zdrenţăroşi îşi înălţa cortul în apropierea satului şi, în larma stârnită de fluiere şi tamburine, aduceau la cunoştinţă noile invenţii. Mai întâi au adus magnetul. Un ţigan trupeş, cu barbă sălbatică şi mâini de vrabie, care s-a prezentat cu numele de Melchiade, a făcut o demonstraţie nemaipomenită în public despre ceea ce el numea cea de a opta minune a înţelepţior alchimişti din Macedonia. S-a dus din casă în casă, trăgând după el două bare de metal, şi toată lumea s-a speriat văzând cum căldările, tingirile, cleştii şi vasele de încălzit cădeau de la locurile lor, lemnăria trosnea cu disperarea cuielor şi a şuruburilor ce încercau să se desfacă, şi chiar obiectele pierdute de o groază de vreme apăreau tocmai acolo unde fuseseră căutate mai stăruitor, şi se târau într-o dezordine zgomotoasă după fiarele magice ale lui Melchiade. „Lucrurile au şi ele viaţă, proclama ţiganul cu glas aspru, totul e să le trezeşti sufletul”. José Arcadio Buendía, a cărui imaginaţie îndrăzneaţă ţintea întotdeauna mai departe de geniul naturii, şi chiar dincolo de miracol şi de magie, s-a gândit că e cu putinţă să se slujească de invenţia aceea inutilă pentru a scoate aurul din pământ. Melchiade, care era un bărbat cinstit, l-a prevenit: „Pentru aşa ceva nu-i bună”. Dar José Arcadio Buendía nu credea pe atunci în cinstea ţiganilor, aşa încât a schimbat catârul şi câţiva iezi pe cele două bare magnetice. Úrsula Iguarán, nevastă-sa, care conta pe animalele acelea ca să-şi mărească avuţia domestică împuţinată, n-a izbutit să-l facă să se răzgândească. „Peste foarte puţină vreme o să avem atâta aur cât să ne pardosim casa”, i-a răspuns bărbatul. Preţ de mai multe luni, a stăruit cu îndârjire să-şi dovedească temeinicia presupunerilor. A explorat ţinutul pas cu pas, până şi albia râului, târând după el cele două bare de fier şi rostind cu voce tare invocaţia lui Melchiade. Tot ce-a izbutit să dezgroape a fost o armură din secolul al XV-lea cu părţile sudate de rugină, care pe dinăuntru suna a gol precum o uriaşă tigvă plină de pietre. Când José Arcadio Buendía şi cei patru oameni din expediţia lui au reuşit să desfacă armura, au găsit înăuntru un schelet calcificat care purta la gât un medalion de aramă cu o buclă de femeie.
În martie ţiganii s-au întors. De data asta aduceau un ochean şi o lupă de mărimea unei tobe, pe care le-au expus drept ultima descoperire a evreilor din Amsterdam. Au aşezat o ţigancă în capul satului şi au instalat ocheanul la intrarea în cort. Pentru cinci reali, oamenii se apropiau de ochean şi o vedeau pe ţigancă atât de aproape de parcă o puteau atinge cu mâna. „Ştiinţa a desfiinţat distanţele”, proclama Melchiade. „În curând, omul va putea vedea ceea ce se petrece în orice loc de pe pământ, fără să se mişte de acasă”. În amiaza toridă au făcut o demonstraţie uluitoare cu lupa uriaşă: au pus o grămadă de ierburi uscate în mijlocul drumului şi le-au dat foc prin concentrarea razelor solare. Lui José Arcadio Buendía, care tot nu se consola că magneţii lui dăduseră greş, i s-a năzărit ideea de a folosi invenţia aceea ca armă de război. Melchiade a încercat iar să-l facă să se răzgândească. Însă până la urmă a acceptat barele magnetice şi trei monede coloniale în schimbul lupei. Úrsula a plâns de indignare. Banii aceia erau dintr-un sipet cu monede de aur pe care tatăl ei le adunase într-o întreagă viaţă de privaţiuni, şi pe care ea îl îngropase sub pat, în aşteptarea unei ocazii prielnice să le investească. José Arcadio Buendía nici n-a încercat s-o mângâie, cufundat cu desăvârşire în experimentele sale tactice, cu abnegaţia unui om de ştiinţă şi chiar cu riscul vieţii. Încercând să demonstreze efectele lupei asupra trupelor inamice, s-a expus el însuşi la concentrarea razelor solare, făcându-şi nişte arsuri ce s-au prefăcut în răni şi s-au vindecat cu greu. În faţa protestelor nevestei, alarmată de o invenţie atât de primejdioasă, a fost gata să dea foc casei. Petrecea ceasuri nesfârşite în camera lui, făcând calcule asupra posibilităţilor strategice ale noii sale arme, până când a reuşit să alcătuiască un manual de o uimitoare claritate didactică şi de o putere de convingere irezistibilă. L-a trimis autorităţilor, însoţit de nenumărate mărturii legate de experienţele lui şi de mai multe planşe cu desene explicative, printr-un mesager care a trecut munţii, s-a rătăcit prin mlaştini nesfârşite, a mers în susul unor râuri năvalnice şi a fost cât pe ce să piară, pradă fiarelor, disperării şi ciumei, înainte de a putea găsi drumul de legătură cu catârii poştei. Cu toate că pe timpurile acelea călătoria până în capitală era aproape imposibilă, José Arcadio Buendía se angaja să se încumete îndată ce i-ar cere-o guvernul, pentru a face demonstraţii practice cu invenţia lui în faţa autorităţilor militare, şi a le instrui personal în arta complicată a războiului solar. A aşteptat răspunsul ani de zile. În cele din urmă, sătul de aşteptare, s-a plâns lui Melchiade de eşecul iniţiativei lui, şi atunci ţiganul a dat o dovadă convingătoare de cinste: i-a înapoiat monedele în schimbul lupei, şi i-a mai lăsat şi nişte hărţi portugheze şi mai multe instrumente de navigaţie. Cu mâna lui scrisese o succintă relatare despre studiile călugărului Hermann, pe care i-a pus-o la dispozţie, ca să poată folosi astrolabul, busola şi sextantul. José Arcadio Buendía a petrecut lunile îndelungate de ploaie închis într-o odăiţă pe care şi-o făcuse în fundul casei pentru ca nimeni să nu-i tulbure experienţele. Neglijându-şi cu desăvârşire obligaţiile casnice, a stat nopţi întregi în curte, urmărind mersul aştrilor şi a fost pe punctul să facă o insolaţie pentru că a încercat să stabilească o metodă exactă de a determina miezul zilei. Când a devenit expert în folosirea şi manevrarea instrumentelor sale, a căpătat o noţiune a spaţiului ce i-a permis să navigheze pe mări necunoscute, să viziteze teritorii pustii şi să cunoască fiinţe minunate, fără a fi nevoie să-şi părăsească odaia. În perioada aceea a căpătat obiceiul să vorbească singur, plimbându-se prin casă fără să dea atenţie nimănui, pe când Úrsula şi copiii se speteau în grădină, îngrijindu-se de bananieri şi de tufele de malanga, de manioc şi de ignamă, de dovleci şi de vinete. Pe neaşteptate, fără să fi dat niciun semn dinainte, activitatea lui febrilă s-a întrerupt şi în locul ei a survenit un fel de fascinaţie. A stat câteva zile ca fermecat, repetându-şi în sinea lui, în şoaptă, un şirag de presupuneri uimitoare, fără să aibă încredere în propria-i judecată. În sfârşit, într-o marţi din decembrie, la ora prânzului, şi-a deşertat brusc toată povara chinurilor. Copiii aveau să-şi amintească tot restul vieţii cu câtă solemnitate augustă s-a aşezat părintele lor în capul mesei, tremurând de febră, devastat de veghea prelungă şi de înverşunarea imaginaţiei, şi le-a revelat descoperirea sa.
– Pământul e rotund ca o portocală.
Úrsula şi-a pierdut răbdarea. „Dacă e să înnebuneşti, fă-o singur”, i-a strigat. „Dar nu încerca să le bagi în cap copiilor ideile tale de ţigan”. José Arcadio Buendía, impasibil, nu s-a lăsat terorizat de disperarea nevestei, care într-o criză de furie i-a distrus astrolabul, aruncându- l pe jos. Şi-a construit altul, i-a adunat în odăiţa sa pe bărbaţii din sat şi le-a demonstrat, cu teorii pe care nu le înţelegea nimeni, posibilitatea de a se întoarce la punctul de plecare navingând mereu spre răsărit. Tot satul era convins că José Arcadio Buendía îşi pierduse minţile, când a sosit Melchiade să pună lucrurile la punct. Proslăvi în public inteligenţa acestui bărbat care, printr-o simplă speculaţie astronomică, îşi construise o teorie confirmată deja de practică, deşi necunoscută până atunci în Macondo şi, ca dovadă a admiraţiei lui, îi dărui ceva care urma să aibă o influenţă hotărâtoare asupra viitorului satului: un laborator de alchimie.
Pe atunci Melchiade îmbătrânise cu o iuţeală uimitoare. La prima lui venire părea să aibă aceeaşi vârstă ca José Arcadio Buendía. Însă în vreme ce acesta îşi păstra forţa neasemuită, care-l făcea să doboare un cal prinzându- l de urechi, ţiganul părea chinuit de o boală tenace. Era, în realitate, rezultatul bolilor multiple şi ciudate contractate în nenumăratele sale călătorii în jurul pământului. După cum i-a povestit el însuşi lui José Arcadio Buendía, în vreme ce-l ajuta să-şi instaleze laboratorul, moartea îl urmărea pretutindeni, adulmecându-l, dar fără a se hotărî să-i dea cu gheara ei lovitura finală. Scăpase din toate molimele şi catastrofele care se abătuseră asupra speciei umane. A supravieţuit pelagrei în Persia, scorbutului în arhipelagul Malaeziei, leprei în Alexandria, bolii beri-beri în Japonia, ciumei bubonice în Madagascar, cutremurului din Sicilia şi unui naufragiu care a făcut victime fără număr în strâmtoarea Magellan. Fiinţa aceea miraculoasă, care spunea că deţine cheile lui Nostradamus, era un bărbat sumbru, învăluit într-o aură de tristeţe, cu o privire de asiatic ce părea să cunoască partea ascunsă a lucrurilor. Purta o pălărie mare, neagră, ca aripile întinse ale unui corb, şi o vestă de catifea cu patina de cocleală a veacurilor. Însă în ciuda imensei sale înţelepciuni şi a aerului de mister ce-l înconjura, avea o condiţie pământească, o dimensiune umană ce-l ţinea legat de problemele mărunte ale vieţii de zi cu zi. Se plângea de beteşugurile bătrâneţii, suferea din pricina celor mai neînsemnate necazuri materiale şi încetase să mai râdă de multă vreme, pentru că scorbutul îi măcinase toţi dinţii. José Arcadio Buendía a avut certitudinea că acel ceas sufocant al amiezii când şi-a dezvăluit secretele era începutul unei mari prietenii. Copiii erau uluiţi de povestirile lui fantastice. Aureliano, care nu avea pe atunci mai mult de cinci ani, avea să şi-l amintească toată viaţa aşa cum l-a văzut în după-amiaza aceea, aşezat cu spatele spre lucirea metalică şi reverberantă a ferestrei, luminând cu profunda-i voce de orgă teritoriile cele mai întunecoase ale imaginaţiei, pe când pe tâmple îi curgeau stropi de grăsime topită de căldură. José Arcadio, fratele lui mai mare, avea să transmită tuturor urmaşilor săi imaginea aceea minunată, ca o amintire moştenită. Úrsula, în schimb, a păstrat o amintire urâtă acelei vizite, fiindcă a intrat în cameră în clipa în care Melchiade a spart din neatenţie un borcan cu biclorură de mercur.
– E miasma diavolului, a spus ea.
– Nici vorbă, a corectat-o Melchiade. S-a dovedit că diavolul are proprietăţi sulfurice, şi asta nu-i decât nişte amestec de argint viu.
Pe veşnicul său ton didactic, făcu o expunere savantă despre virtuţile diabolice ale chinovarului, dar Úrsula nu-l luă în seamă, şi duse copiii să-şi facă rugăciunea. Mirosul acela caustic avea să-i dăinuie pentru totdeauna în minte legat de amintirea lui Melchiade.
Laboratorul rudimentar – în afară de o grămadă de cratiţe, pâlnii, eprubete, filtre şi strecurători – avea un cuptoraş primitiv, o retortă de sticlă cu gâtul lung şi îngust, imitând oul filozofic, şi un distilator fabricat chiar de ţigani după descrierile moderne ale alambicului cu trei braţe ale Mariei Evreica. Pe lângă toate astea, Melchiade i-a mai lăsat mostre din cele şapte metale corespunzătoare celor şapte planete, formulele lui Moise şi Zosima pentru dublarea aurului şi o seamă de însemnări şi schiţe despre metodele Marii Învăţături, care permiteau celui care va şti să le interpreteze să încerce să obţină piatra filozofală. Sedus de simplitatea formulelor pentru dublarea aurului, José Arcadio Buendía i-a făcut curte Ursulei preţ de mai multe săptămâni, ca să-l lase să dezgroape monedele coloniale şi să le înmulţească de atâtea ori de câte ori se putea subdiviza argintul viu. Úrsula a cedat, ca întotdeauna, în faţa îndărătniciei de nezdruncinat a bărbatului ei. Atunci José Arcadio Buendía a pus treizeci de dubloni într-un ceaun şi i-a topit împreună cu pilitură de cupru, cu orpiment, sulf şi plumb. A pus totul la foc mare într-o căldare cu ulei de ricin până a obţinut un sirop gros cu miros pestilenţial, mai asemănător cu caramelul obişnuit decât cu aurul magnific. În riscante şi disperate procese de distilare, topită cu cele şapte metale planetare, amestecată cu mercurul ermetic şi vitriolul de Cipru, pusă iar la foc cu untură de porc în lipsa uleiului de ridiche, din preţioasa moştenire a Ursulei n-au mai rămas decât nişte jumări carbonizate care nu s-au putut dezlipi de pe fundul căldării.
Când s-au întors ţiganii, Úrsula ridicase împotriva lor tot satul. Dar curiozitatea a fost mai puternică decât teama, pentru că de data asta ţiganii au străbătut satul făcând un zgomot asurzitor cu tot felul de instrumente muzicale, în timp ce crainicul anunţa prezentarea celei mai fabuloase descoperiri a celor din Nazianz. Şi astfel se îndreptară cu toţii spre cort şi, plătind un centavo, au văzut un Melchiade tânăr, înzdrăvenit, fără zbârcituri, cu o dantură nouă, strălucitoare. Cei care îşi aminteau de gingiile lui distruse de scorbut, de obrajii lui fleşcăiţi şi de buzele lui ofilite, s-au înfiorat de groază la vederea dovezii de netăgăduit a puterilor supranaturale ale ţiganului. Groaza s-a prefăcut în panică atunci când Melchiade şi-a scos dinţii, intacţi, înfipţi în gingii, şi i-a arătat publicului preţ de o clipă – o clipă fugace în care a redevenit acelaşi om decrepit din ultimii ani – apoi şi i-a pus din nou, zâmbind şi de data asta, stăpân cu desăvârşire pe tinereţea sa renăscută. Până şi José Arcadio Buendía a considerat că, de data asta, cunoştinţele lui Melchiade depăşiseră orice limită de înţelegere, dar a simţit o bucurie salutară când ţiganul i-a explicat, între patru ochi, mecanismul danturii false. Treaba aceea i s-a părut simplă şi totodată miraculoasă, aşa încât pe nepusă masă şi-a pierdut tot interesul pentru investigaţiile de alchimie; a suferit o nouă criză de arţag, n-a mai mâncat decât pe apucate şi-şi petrecea ziua învârtindu-se prin casă. „În lume se întâmplă lucruri de necrezut”, îi spunea Ursulei. „Chiar aici, de partea cealaltă a râului, există tot felul de aparate magice, pe când noi trăim mai departe ca nişte animale”. Cei care îl cunoşteau de pe vremea întemeierii satului Macondo erau uimiţi de cât de mult se schimbase sub influenţa lui Melchiade.
La început, José Arcadio Buendía era un fel de patriarh tânăr, care dădea dispoziţii pentru semănături şi sfaturi pentru creşterea copiilor şi a animalelor, colaborând cu toţi, chiar şi în privinţa muncii fizice, spre bunul mers al obştei. Întrucât casa lui a fost încă din primul moment cea mai frumoasă din sat, celelalte s-au făcut după asemănarea ei. Avea la intrare o încăpere spaţioasă şi bine luminată, o sufragerie în chip de terasă cu flori în culori vesele, două dormitoare, un patio cu un castan uriaş, o grădină cultivată cu de toate şi o ogradă în care trăiau în bună pace iezii, porcii şi găinile. Singurele păsări interzise, nu numai la el acasă, ci în tot satul, erau cocoşii de luptă.
Hărnicia Ursulei ţinea pasul cu aceea a bărbatului ei. Activă, mărunţică, serioasă, femeia aceea cu nervii tari, care nu a fost auzită în niciun moment din viaţa ei cântând, părea prezentă pretutindeni, din zorii zilei până noaptea târziu, însoţită veşnic de foşnetul gingaş al juponului de olandă. Graţie ei, podelele de pământ bătătorit, pereţii de lut nevăruiţi, mobilele rustice de lemn pe care le făcuseră cu mâna lor erau mereu curate, şi cuferele vechi unde păstrau rufele răspândeau un uşor miros de busuioc.
José Arcadio Buendía, bărbatul cel mai întreprinzător din câţi aveau să existe vreodată în sat, dispusese în aşa fel aşezarea caselor încât de la toate se putea ajunge la râu şi aduce apă cu acelaşi efort, şi trasase uliţele cu un simţ atât de exact încât nicio casă nu primea mai mult soare decât celelalte la ceasul arşiţei. În doar câţiva ani, Macondo deveni satul cel mai bine gospodărit şi cel mai harnic din câte cunoşteau până atunci cei trei sute de locuitori ai lui. Era într-adevăr un sat fericit, unde nimeni nu avea mai mult de treizeci de ani şi unde nu murise nimeni.
De pe timpul întemeierii sale, José Arcadio Buendía a construit curse şi colivii. În scurtă vreme a umplut cu păsări cântătoare, canari, prigorii şi măcălendrii nu numai casa lui, ci toate casele din sat. Concertul atâtor păsări felurite a ajuns atât de asurzitor, încât Úrsula şi-a astupat urechile cu ceară de albine pentru a nu-şi pierde simţul realităţii. Când şatra lui Melchiade venise prima oară în Macondo, vânzând bile de sticlă pentru durere de cap, şi toată lumea a fost surprinsă că putuse găsi satul acela pierdut în toropeala mlaştinei, ţiganii au mărturisit că se luaseră după cântul păsărilor.
Acel spirit de iniţiativă obştească a dispărut în scurt timp, spulberat de febra magneţilor, a calculelor astronomice, a viselor de schimbare şi a năzuinţei de a cunoaşte minunăţiile lumii. Din întreprinzător şi îngrijit cum fusese, José Arcadio Buendía a devenit un bărbat care părea leneş, neglijent în felul de a se îmbrăca, cu o barbă sălbatică pe care Úrsula se chinuia să i-o potrivească folosind un cuţit de bucătărie. S-au găsit unii care să-l considere victima unor farmece stranii. Dar până şi cei mai convinşi de nebunia lui şi-au părăsit munca şi familia ca să-l urmeze atunci când şi-a luat în spinare uneltele de despădurire şi le-a cerut tuturor ajutorul ca să deschidă un drum care să pună în legătură Macondo cu marile invenţii.
José Arcadio Buendía ignora cu desăvârşire geografia ţinutului. Ştia că spre răsărit erau munţii de netrecut şi, dincolo de ei, vechiul oraş Riohacha, unde în vremuri apuse – după cum îi povestise primul Aureliano Buendía, bunicul lui - sir Francis Drake se deda sportului de a vâna caimani cu lovituri de tun, şi apoi îi peticea şi-i împăia ca să-i ducă reginei Isabel. În tinereţe, el şi oamenii lui, cu femei, copii şi animale, şi cu tot felul de obiecte casnice, trecuseră munţii în căutarea unei ieşiri la mare şi, după douăzeci şi şase de luni, renunţaseră şi întemeiaseră Macondo, pentru a nu fi nevoiţi să facă atunci cale întoarsă. Era, aşadar, o rută care nu-l interesa, căci nu-l putea duce decât în trecut. Spre sud erau smârcurile, acoperite de un etern strat vegetal, şi vastul univers al mlaştinei mari care, după mărturia ţiganilor, era nesfârşită. Mlaştina mare se confunda la apus cu o întindere nesfârşită de ape, unde vieţuiau cetacee cu pielea delicată, cu cap şi piept de femeie, care îi duceau la pierzanie pe navigatori cu farmecul ţâţelor lor enorme. Ţiganii navigau şase luni pe ruta aceea înainte de a atinge limba de uscat pe unde treceau catârii poştalionului. După calculele lui José Arcadio Buendía, singura posibilitate de contact cu civilizaţia era drumul spre nord. Astfel că le-a dat uneltele de despădurire şi armele de vânătoare aceloraşi oameni care îl însoţiseră la întemeierea satului Macondo; şi-a pus în raniţă instrumentele de orientare şi hărţile şi a pornit în temerara aventură.
În primele zile n-au întâmpinat niciun obstacol însemnat. Au coborât de-a lungul malului pietros al râului până la locul unde, cu ani în urmă, găsiseră armura războinicului şi de acolo au intrat în pădure pe o cărare printre portocali sălbatici. La sfârşitul primei săptămâni, au vânat un cerb şi l-au fript, dar n-au mâncat decât jumătate şi au sărat restul pentru zilele următoare. Încercau astfel să amâne, precauţi, momentul când vor fi nevoiţi să mănânce iar papagali, a căror carne albastră avea un gust aspru de mosc. Apoi, timp de mai bine de zece zile, n-au mai văzut soarele. Pământul s-a făcut moale şi umed, precum cenuşa vulcanică, vegetaţia părea tot mai înşelătoare, ţipetele păsărilor şi larma maimuţelor s-au îndepărtat din ce în ce mai mult, iar lumea s-a întristat pentru totdeauna. Oamenii din expediţie s-au simţit împovăraţi de amintirile parcă şi mai vechi în paradisul acela de umezeală şi linişte, de dinaintea păcatului originar, în care cizmele se înfundau în bălţi de uleiuri fumegânde şi cuţitelele lor lungi distrugeau crinii însângeraţi şi salamandrele aurii. Într-o săptămână, aproape fără să-şi vorbească, au înaintat ca lunatici printr-un univers de umbre, abia luminaţi de reverberaţia insectelor fosforescente, şi cu plămânii chinuiţi de un miros înăbuşitor de sânge. Nu se puteau întoarce, deoarece cărarea pe care şi-o croiau se închidea în scurtă vreme în urma lor, din pricina vegetaţiei proaspete pe care aproape că o vedeau crescând sub ochii lor. „Nu contează”, spunea José Arcadio Buendía. „Principalul e să nu ne pierdem direcţia”. Consultându-ş i mereu busola, şi-a călăuzit mai departe oamenii spre nordul nevăzut, până au izbutit să iasă din zona fermecată. Era o noapte întunecoasă, fără stele, dar bezna era impregnată de un aer nou, curat. Epuizaţi de drumul lung, şi-au atârnat hamacurile şi au dormit buştean pentru prima oară în două săptămâni. Când s-au trezit, cu soarele sus pe cer, au rămas încremeniţi, fascinaţi. În faţa lor, împresurat de ferigi şi palmieri, alb şi acoperit de praf în lumina liniştită a dimineţii, s-a ivit un uriaş galion spaniol. Era înclinat lin spre tribord, iar de pe catargul intact spânzurau resturile murdare ale velei, printre parâmele împodobite cu orhidee. Corpul navei, acoperit de o platoşă netedă de remore pietrificate şi de muşchi moale, era înfipt zdravăn în pământul bolovănos. Toată structura aceea părea să ocupe o întindere proprie, un spaţiu de singurătate şi uitare, interzis vitregiilor timpului şi obiceiurilor păsărilor. În interiorul pe care oamenii din expediţie l-au cercetat cu tainică ardoare, nu era nimic altceva decât o pădure deasă de flori.
(în curs de apariţie la Editura RAO)
______________
*Un veac de singurătate, traducere de Mihnea Gheorghiu, Bucureşti, Ed.Univers, 1971, retipărită la Ed.Rao în mai multe ediţii din 1995 până în 2012.
