Încă de la începutul carierei sale, Gabriel
García Márquez s-a dedicat cu pasiune
deopotrivă literaturii şi jurnalismului, pe
care îl consideră „cea mai frumoasă
meserie din lume”. Când, în 1955, vine
pentru prima oară în Europa, în calitate
de corespondent al ziarului El
Espectador din Bogotá la Conferinţa
celor patru mari puteri de la Geneva,
impactul cu vechiul continent avea să
fie atât de puternic, încât va rămâne aici
patru ani, pe care îi petrece, într-o
febrilă activitate, la Paris, Roma, Viena,
Londra. Interesul său major de a
cunoaşte viaţa reală din ţările de dincolo
de „Cortina de Fier” îl determină ca,
după multe încercări eşuate de a obţine
vizele necesare, să reuşească să fie
inclus în delegaţia columbiană participantă
la Festivalul Tineretului de la
Moscova, din 1956, prilej cu care traversează
mare parte din Europa de Est,
cunoscând Germania, Polonia, Cehoslovacia,
Ungaria şi Uniunea Sovietică. Cu
acest prilej, scrie reportajul „Călătorind
prin Europa de Est”, o mărturie impresionantă
nu numai a măiestriei sale narative,
ci mai cu seamă a unei profunde
transformări ideologice. Prozatorul
trece de la simpatia manifestată în
tinereţe pentru concepţiile comuniste,
la descrierea nuanţată, obiectivă, a
adevăratei realităţi trăite de ţările socialiste
europene.
Şoferii festivalului aveau ordin
să nu se mişte fără interpreţi.
După ce i-am căutat în zadar
pe ai noştri, am încercat într-o
seară să-l convingem prin semne
pe şofer să ne ducă la teatrul
Gorki. El s-a mulţumit să clatine
din capul lui mare de catâr şi să spună:
„Perevoschik”. Adică: „Interpret”.
O femeie – care mitralia în cinci limbi
la perfecţie – ne-a scos din necaz:
l-a convins pe şofer să o accepte ca
interpret. Ea a fost primul sovietic
care ne-a vorbit de Stalin.
Avea cam şaizeci de ani şi o
neliniştitoare asemănare fizică cu
Jean Cocteau. Era pudrată şi îmbrăcată
precum Cucarachita Martinez1: palton
foarte ajustat, cu guler de vulpe, şi
o pălărie cu pene mirosind a pastile
de naftalină. Odată instalată în autobuz,
s-a înclinat spre fereastră şi ne-a
arătat interminabila împrejmuire
metalică a Expoziţiei Agricole: un
perimetru de 20 de kilometri.
– Lucrarea asta frumoasă v-o
datorăm dumneavoastră – ne-a spus –.
Au făcut-o ca să se laude în ochii
străinilor.
Acesta era felul ei de a vorbi. Ne-a
dezvăluit că e decoratoare de teatru.
Considera că edi-ficarea socialismului
este un eşec în Uniunea Sovietică. A
admis că noii guvernanţi sunt buni,
capabili şi umani, dar că îşi vor petrece
viaţa îndreptând erorile trecutului. Franco
l-a întrebat cine e răspunzător pentru
acestea. Ea s-a aplecat spre noi cu un
zâmbet de beatitudine şi ne-a spus:
– Le moustachu.
Adică „Mustăciosul”. Toată seara
ne-a vorbit de Stalin cu această poreclă,
fără să-l numească nici măcar o dată,
fără cea mai mică urmă de consideraţie,
fără să-i recunoască niciun merit.
După ea, dovada definitivă împotriva
lui Stalin este festivalul: în epoca lui
nu s-ar fi putut face. Oamenii n-ar
fi ieşit din casele lor. Temuta poliţie
politică i-ar fi împuşcat în stradă
pe delegaţi. Ne-a asigurat că, dacă
Stalin ar fi în viaţă, ar fi izbucnit
cel de al treilea război mondial.
Ne-a vorbit de crime înspăimântătoare,
de procese trucate, de execuţii în
masă. A jurat că Stalin e figura cea
mai sângeroasă, sinistră şi ambiţioasă
din istoria Rusiei. Eu nu auzisem
niciodată relatări atât de îngrozitoare
făcute cu atâta candoare.
Poziţia ei politică era dificilă.
Considera că Statele Unite sunt singura
ţară liberă din lume, dar că ea nu
poate trăi decât în Uniunea Sovietică.
În timpul războiului a cunoscut mulţi
soldaţi americani. Credea că sunt
nişte băieţi naivi, sănătoşi, dar de
o ignoranţă crasă. Nu era anticomunistă:
era fericită că China înţelesese
marxismul. Dar îl acuza pe Mao
Tze Tung că îl influenţase pe Hrusciov
să nu demoleze de tot mitul lui Stalin.
Ne-a vorbit de prietenii ei de
odinioară. Cea mai mare parte – oameni
de teatru, scriitori, artişti cinstiţi –
fuseseră împuşcaţi de Stalin. Când
am ajuns în dreptul Teatrului Gorki
– un teatru mic cu o reputaţie foarte
veche – confidenta noastră ocazională
l-a contemplat cu o expresie radioasă.
„Ăstuia îi zicem Teatrul Cartofilor –
a spus, surâzând placid – . Cei mai
buni actori se află sub pământ.”
Sovieticii sunt puţin isterici când
îşi exprimă sentimentele. Se bucură
dând salturi de cazaci, îşi scot cămaşa
să o dăruiască şi varsă un potop de
lacrimi când se despart de un prieten.
În schimb, sunt extraordinar de
precauţi şi discreţi când vorbesc de
politică. Pe terenul acesta e inutil să
stai de vorbă cu ei pentru a găsi ceva
nou: răspunsurile sunt cele publicate.
Nu fac decât să repete argumentele
din Pravda. Materialele Congresului
XX – care, conform presei occidentale,
constituie o documentaţie secretă
– au fost studiate şi criticate de întreaga
naţiune. Aceasta este o caracteristică
a poporului sovietic: informarea sa
politică. Penuria de ştiri internaţionale
e compensată de o uluitoare cunoaştere
generală a situaţiei interne.
Am vorbit despre Stalin cu multă
lume. Mi se pare că se exprimă foarte
liber, încercând să salveze mitul în
urma unei analize complexe. Dar toţi
interlocutorii noştri de la Moscova,
fără excepţie, ne-au spus: „Acum
lucrurile s-au schimbat”. L-am întrebat
pe un profesor de muzică de la Leningrad,
întâlnit întâmpălător, care e diferenţa
dintre prezent şi trecut. N-a şovăit
o clipă: „Diferenţa e că acum credem”.
E acuzaţia cea mai interesantă pe care
am auzit-o împotriva lui Stalin.
Cărţile lui Franz Kafka nu se găsesc
în Uniunea Sovietică. Se spune că
e apostolul unei metafizici pernicioase.
Însă e posibil să fi fost cel mai bun
biograf al lui Stalin. Cei doi kilometri
de fiinţe omeneşti care stau la coadă
în faţa mausoleului vor vedea pentru
prima oară cadavrul unui om care
a reglementat personal până şi morala
privată a naţiunii şi pe care puţine
l-au văzut vreodată în viaţă. Niciuna
dintre persoanele cu care am vorbit
la Moscova nu-şi aminteşte să-l fi
văzut. Cele două apariţii anuale ale
sale în balcoanele de la Kremlin aveau
ca martori doar înalţii demnitari
sovietici, diplomaţii şi câteva unităţi
de elită ale forţelor armate. Poporul
nu avea acces în Piaţa Roşie în timpul
manifestaţiei. Stalin pleca de la Kremlin
numai pentru a-şi petrece vacanţa
în Crimeea. Un inginer care a participat
la construcţia barajelor de pe Nistru
ne-a asigurat că la un moment dat
– în culmea gloriei lui Stalin – s-a
pus la îndoială chiar existenţa lui.
Nu se mişca o frunză dintr-un
copac fără voia acestei puteri invizibile.
În calitatea lui de secretar general
al Partidului Comunist, şef al Consiliului
de Guvernare şi comandant suprem
al Forţelor Armate, a concentrat în
mâinile sale o putere imensă, greu
de imaginat. Nu a mai convocat
congresul partidului. În virtutea
centralizării pe care el însuşi a impus-o
sistemului administrativ, şi-a concentrat
în creier până şi cele mai subtile
resorturi ale naţiunii. Vreme de
cincisprezece ani nu a trecut o zi fără
ca ziarele să nu-i menţioneze numele.
Nu avea vârstă. Când a murit,
trecuse de şaptezeci de ani, avea
părul complet alb şi începeau să i se
desluşească simptomele extenuării
fizice. Dar în imaginaţia poporului
Stalin avea vârsta portretelor lui. Ele
au impus o prezenţă intemporală
până în cele mai îndepărtate sate din
tundră. Numele lui era pretutindeni:
pe bulevardele din Moscova şi în
umilul oficiu telegrafic din Cheliuskin,
un sat situat dincolo de cercul polar.
Imaginea lui se afla în edificiile publice,
în locuinţele particulare, pe ruble,
pe timbrele poştale şi chiar pe ambalajul
alimentelor. Statuia lui de la Stalingrad
e înaltă de 70 de metri şi fiecare
nasture de la vestonul lui are un
diametru de o jumătate de metru.
Cel mai bun lucru care se poate
spune în favoarea lui este legat în
mod esenţial de cel mai rău lucru
care se poate spune împotriva lui: în
Uniunea Sovietcă nu există nimic
care să nu fi fost făcut de Stalin.
De la moartea lui nu s-a mai făcut
altceva decât să se încerce să se
descurce sistemul. El a controlat
personal construcţiile, politica,
administraţia, morala particulară,
arta, lingvistica, fără să se mişte din
biroul lui. Pentru a asigura controlul
absolut al producţiei a centralizat
conducerea industriei la Moscova cu
un sistem de ministere care, la rândul
lor, erau centralizate în cabinetul lui
de la Kremlin. Dacă o fabrică din
Siberia avea nevoie de o piesă de
schimb produsă de altă fabrică aflată
pe aceeaşi stradă, trebuia să o ceară
la Moscova printr-un laborios angrenaj
birocratic. Fabrica producătoare de
piese de schimb trebuia să repete
gestiunile pentru a efectua trimiterile.
Unele cereri nu au ajuns niciodată.
În seara când mi s-a explicat la Moscova
în ce consta sistemul lui Stalin, n-am
găsit niciun detaliu care să nu aibă
un antecedent în opera lui Kafka2.
A doua zi după moartea lui, sistemul
a început să fie falimentar. Pe când un
ministru studia modalitatea de a creşte producţia de cartofi – fiindcă i se
raportase că nu este satisfăcătoare –
alt ministru studia modalitatea de a
produce derivate din cartofi, pentru
că i se raportase că există supraproducţie.
Acesta e nodul birocratic pe care
Hrusciov încearcă să-l desfacă. E posibil
ca, spre deosebire de miticul şi
atotputernicul Stalin, el să reprezinte
pentru poporul sovietic o întoarcere
la realitatea în carne şi oase. Dar eu
am impresia personală că la Moscova
lumea nu-i atribuie lui Hrusciov atâta
importanţă ca presa occidentală. Poporul
sovietic – care în patruzeci de ani a
făcut revoluţia, războiul, reconstrucţia
şi satelitul artificial – consideră că are
dreptul la un nivel de viaţă mai bun.
Orcine i-ar fi promis asta ar fi avut
sprijinul lui. Hrusciov a făcut-o. Eu
presupun că au încredere în el fiindcă
e un om cu picioarele pe pământ. El
nu guvernează cu portrete. Se prezintă
la gospodăriile agricole colective, verde
de vodcă, şi face pariu cu ţăranii că e
în stare să mulgă o vacă. Şi o mulge.
Discursurile lui – cu mai mult bun-simţ
decât cu speculaţii doctrinare – sunt
rostite într-o rusă limpede, pe înţelesul
vulgului. Pentru a se ţine de cuvânt,
Hrusciov trebuie să realizeze mai întâi
două lucruri: dezarmarea internaţională
– care să scadă bugetul de război în
beneficiul articolelor de consum – şi
descentralizarea administrativă. Molotov
– care şi-a cumpărat ochelarii în Statele
Unite – s-a opus descentralizării. Eu
am sosit la Moscova la o săptămână
după ce a fost eliminat şi mi s-a părut
că sovieticii erau la fel de descumpăniţi
ca noi în privinţa acestei măsuri.
Dar poporul sovietic – cu o nesfârşită
răbdare şi cu multă maturitate politică
– nu mai face tâmpenii. Din Moscova
pleacă trenuri încărcate cu arhive,
funcţionari şi materiale de birou,
ministere întregi tranferate în bloc
spre centrele in- dustriale din Siberia.
Numai dacă lucrurile se îndreaptă se
va putea şti că Hrusciov a avut dreptate
să i se împotrivească lui Molotov.
Deocamdată, există în Uniunea Sovietică
o insultă extrem de gravă: „birocrat”.
„Trebuie să treacă multă istorie
pentru a şti de fapt cine era Stalin
– îmi spunea un tânăr scriitor sovietic –.
Singurul lucru de care eu îl învinovăţesc
este că a vrut să administreze ţara
cea mai mare din lume ca şi cum
ar fi o prăvălie.” Acelaşi tânăr considera
că prostul-gust care domneşte în
Uniunea Sovietică nu poate să nu fie
pus în legătură cu personalitatea lui
Stalin, un ţăran din Georgia uluit
în faţa bogăţiilor Kremlinului. Stalin
n-a trăit niciodată în afara Uniunii
Sovietice. A murit convins că metroul
din Moscova este cel mai frumos din
lume. Este eficient, confortabil şi
foarte ieftin, de o curăţenie extraordinară,
cum e totul la Moscova: în magazinele
GUM, o echipă de femei lustruieşte
toată ziua balustradele, pardoseala
şi pereţii care se murdăresc din cauza
mulţimii. La fel se întâmplă în hoteluri,
cinematografe, restaurante şi chiar
pe stradă. Cu atât mai mult în metrou,
care e comoara oraşului. Cu cât au
costat culoarele, plăcile de marmoră,
frizele, oglinzile, statuile şi capitelurile
lui s-ar fi rezolvat în parte problema
locuinţelor. Este apoteoza ostentaţiei.
La seminarul de arhitectură al
festivalului, arhitecţi din toată lumea
au discutat cu responsabilii arhitecturii
sovietice. Unul dintre aceştia – Joltosky
– are nouăzeci şi unu de ani. Cel mai
tânăr din statul major –Abrassimov
– are cincizeci şi nouă. Aceştia au
fost arhitecţii lui Stalin. În faţa criticilor
occidentale, ei s-au dezvinovăţit cu
un argument: arhitectura monumentală
corespunde tradiţiei ruseşti.
Într-o intervenţie cu totul strălucită,
arhitecţilii italieni au demonstrat că
arhitectura Moscovei nu se înscrie
pe linia tradiţiei. Este o falsificare,
mărită şi ornamentată, a neoclasicismului
italian. Joltosky – care a studiat şi
a trăit treizeci de ani la Florenţa şi
s-a întors de mai multe ori acolo ca
să-şi învioreze ideile – a recunoscut
până la urmă. Atunci s-a întâmplat
ceva neaşteptat: tinerii arhitecţi
sovietici au arătat proiectele respinse
de cei care răspundeau de arhitectura
stalinistă. Erau admirabile. De la
moartea lui Stalin în arhitectura
sovietică se resimte un suflu renovator.
Poate că greşeala cea mai mare
a lui Stalin a fost dorinţa lui de a se
băga în toate: până şi în cele mai
ascunse cotloane ale vieţii particulare.
Presupun că acesta e motivul atmosferei
de bigotism ţărănesc care se respiră
în Uniunea Sovietică. Amorul liber
– născut din excesele revoluţiei – e
o legendă a trecutului. În mod obiectiv,
nimic nu seamănă mai mult cu morala
creştină decât morala sovietică. În
relaţiile lor cu bărbaţii, fetele au
aceleaşi hachiţe, aceleaşi prejudecăţi,
aceleaşi ascunzişuri psihologice ca
acelea, proverbiale, ale spaniolelor.
Se înţelege de la prima vedere că
tratează problemele de dragoste cu
simplitatea aceea conflictivă pe care
francezii o numesc ignoranţă. Se
preocupă de gura lumii şi logodnele
sunt cumpătate, lungi şi supravegheate.
Am întrebat mulţi bărbaţi dacă
pot avea o concubină. Răspunsul a
fost unanim: „Se poate, cu condiţia
ca nimeni să nu-şi dea seama”.
Adulterul e o cauză gravă de divorţ.
Unitatea familială e apărată de o
legislaţie de fier. Dar problemele
n-au timp să ajungă la tribunal. Femeia
care ştie că e înşelată îşi denunţă
bărbatul în faţa unui consiliu muncitoresc.
„Nu se întâmplă nimic – ne spunea
un tâmplar – . Dar tovarăşii privesc
cu dispreţ un bărbat care are o ţiitoare.”
Acelaşi muncitor ne-a declarat că,
dacă nevastă-sa n-ar fi fost fecioară,
nu s-ar fi însurat cu ea.
Stalin a pus bazele unei estetici pe
care criticii marxişti – între aceştia
ungurul Georg Lukács – încep să o
demoleze. Regizorul de film cel mai
faimos în mediile specializate – Serghei
Eisenstein – este necunoscut în Uniunea
Sovietică: Stalin l-a acuzat de formalism.
Primul sărut de dragoste din
cinematografia sovietică a fost cel din
filmul Al 41-lea, realizat acum trei
ani. Din estetica stalinistă a rămas –
inclusiv în Occident – o stufoasă
producţie literară pe care tineretul
sovietic nu vrea s-o citească. La Leipzig,
studenţii ruşi pleacă de la cursuri ca
să citească pentru prima oară romane
franţuzeşti. Fetele de la Moscova –
care s-au dat în vânt după bolerourile
sentimentale – devorează primele
romane scurte de dragoste. Dostoievski
– pe care Stalin l-a acuzat că este
reacţionar – se editează din nou.
Într-o conferinţă de presă cu
responsabilul ediţiilor sovietice în
spaniolă am întrebat dacă e interzis
să scrii romane poliţiste. Mi s-a răspuns
că nu. Mi s-a atras însă atenţia că
în Uniunea Sovietică nu există un
mediu de delincvenţă din care să se
inspire autorii. „Singurul gangster
pe care l-am avut a fost Beria – ni
s-a spus cu alt prilej –. Acum a fost
scos până şi din enciclopedia sovietică.”
Această judecată împotriva lui Beria
este generală şi categorică. Nu se
admite vreo discuţie. Dar aventurile
lui nu figurează în cronica roşie. În
schimb, literatura de anticipaţie – pe
care Stalin a condamnat-o considerând-o
pernicioasă – a fost autorizată cu
un an înainte ca satelitul artificial
s-o prefacă în cel mai crud realism
socialist. Scriitorul naţional care se
vinde cel mai mult anul acesta este
Aleksei Tolstoi ( nu: nici măcar nu
sunt rude!), autorul primului roman
de anticipaţie. Se aşteaptă ca Vâltoarea,
de José Eustasio Rivera, să fie cartea
cea mai vândută. Datele sunt oficiale:
300.000 de exemplare în două săptămâni.
Mi-au trebuit nouă zile ca să intru
la mausoleu. Trebuia să sacrific o
după-amiază, să aştept la rând o
jumătate de oră şi să rămân înăuntrul
sanctuarului, fără să mă opresc, numai
un minut. La prima tentativă poliţistul
care controla coada a cerut un bilet
special. Acreditările festivalului nu
erau suficiente. În cursul săptămânii,
în Piaţa Manejului, Franco mi-a atras
aten-ţia arătându-mi un telefon public:
două fete foarte tinere, într-o cabină
de sticlă pentru o singură persoană,
foloseau pe rând acelaşi telefon. Una
dintre ele putea să se exprime în
engleză. I-am dat de înţeles să ne
servească de interprete pentru a intra
la mausoleu. Amândouă au încercat
să-l convingă pe poliţist să ne lase
să intrăm fără bilete, dar au fost
refuzate cu o anume duritate. Ruşinată,
cea care vorbea puţină engleză ne-a
făcut să pricepem că poliţiştii sovietici
nu sunt oameni de treabă. „Very,
very, very bad”, tot repeta, cu profundă
convingere. Nimeni nu era de acord
în privinţa biletelor şi noi cunoşteam
mulţi delegaţi care intraseră cu
acreditările festivalului.
Vineri am făcut o a treia tentativă.
De data aceasta aduceam un interpret
de spaniolă: o studentă la arte plastice
de douăzeci de ani, remarcabil de discretă
şi cordială. Un grup de agenţi – fără
să ne mai ceară biletele speciale –
ne-a informat că e prea târziu să intrăm:
coada fusese oprită cu un minut înainte.
Interpreta a insistat la superiorul grupului
şi acesta s-a mulţumit să nege dând
din cap, arătându-ne ceasul. O mulţime
de curioşi s-a interpus între noi şi
interpretă. Pe neaşteptate, i-am auzit
vocea furibundă, necunoscută, slobozind
pe ruseşte proteste sistematic bombardate
de acelaşi cuvânt: „Burocratz”. Curioşii
s-au împrăştiat. Am văzut-o atunci
pe interpretă, încă vociferând, în atitudinea
unui cocoş de luptă. Superiorul agenţilor
i-a răspuns la fel de violent. Când am
reuşit s-o târâm spre automobil, fata a
izbucnit în plâns. N-am izbutit niciodată
s-o facem să ne traducă cearta.
Cu două zile înainte de a pleca din
Moscova, am sacrificat un prânz pentru
a risca o ultimă tentativă. Ne-am
instalat la coadă fără să spunem nimic
şi agentul ne-a făcut un semn cordial.
Nu ne-a cerut nici măcar acreditările.
După o jumătate de oră, am pătruns
în blocul greu de granit roşu al
mausoleului, pe poarta principală din
Piaţa Roşie. Este o poartă strâmtă şi
îngustă, cu portoane blindate, păzită
de doi soldaţi în poziţie de drepţi şi
cu baioneta pusă. Cineva îmi spusese
că în vestibul era un soldat cu o armă
misterioasă, ascunsă în căuşul palmei.
Era acolo. Arma misterioasă era un
aparat automat petru a număra vizitatorii.
Interiorul, complet acoperit cu
marmoră roşie, era iluminat de o
strălucire difuză, spectrală. Am coborât
pe o scară până la punctul situat
evident sub nivelul Pieţei Roşii.
Doi soldaţi păzeau un comutator
telefonic; o tăblie roşie cu o jumătate
de duzină de telefoane. Am intrat pe
altă uşă blindată şi am continuat să
coborâm pe scara netedă, lucioasă,
din acelaşi material şi de aceeaşi
culoare ca pereţii goi. În sfârşit – la
o ultimă uşă blindată – am trecut
printre doi soldaţi fermi, ţepeni, şi
ne-am cufundat într-o atmosferă
glacială. Acolo se aflau cele două
urne.
(din volumul
Călătorind prin Europa de Est,
în curs de apariţie la Editura Rao)
Prezentare şi traducere de
Tudora Şandru Mehedinţi
_____________
|1 Cucarachita („Gândăcel”) Martínez, eroina
unei cunoscute poveşti spaniole pentru
copii, care apare mereu înzorzonată (n.tr.).
2 O revistă din Germania de Est a publicat
de curând scrisorile lui Franz Kafka –
funcţionar la o companie de asigurări –
adresate patronilor lui. Aceeaşi publicaţie
anunţă o scrisoare inedită în care
Kafka îşi asumă apărarea muncitorilor
împotriva „rechinilor de la asigurări”.
