Printr-un act de entuziasm (Albert Editor, Madrid 2017), iată încă un scriitor român important pă- trunzând în spațiul hispanic. Versiunea a fost asigurată de un tandem de profesioniști ai traducerii literare: Tudora Șandru Mehedinți și Juan Carlos Albert. (Ar fi desigur un bun prilej, acum amânat din lipsă de spațiu, de a pleda în favoarea tandemului, care se dovedește adeseori singura modalitate, aici demonstrată cu succes deplin, de a preveni și a depăși atâtea și atâtea neajunsuri inerente operației de traducere.)
Într-o binevenită prefață, semnată de Gustavo Dessal, este salutată călduros intrarea lui Gabriel Chifu „în limba noastră spaniolă”. Pentru a înțelege expresia, trebuie să știm că, de la Unamuno citire, hispaniștii și în general străinii cunoscători ai limbii spaniole sunt numiți curent „spanioli de limbă”, și tot astfel scriitorii ale căror opere se bucură de versiuni spaniole. În același paragraf final al prefeței, Dessal nu pregetă să remarce calitatea poetică a scriitorului român, care tratează o serie de evenimente istorice semnificative ale veacului trecut așa cum au fost ele trăite în România într-o modalitate ne-reportericească, ci dimpotrivă cu acea artă literară veritabilă care surprinde întotdeauna esențialul, dincolo de anecdotică. Acesta este chiar obiectivul scriitorului, pe care, știindu-se stăpân pe mijloacele necesare, ține să-l semnaleze într-un motto din Caragiale, în care se face distincția dintre istoriile mărunte și Istoria cu majusculă. În urzeala Povestirilor lui Cezar Leofu romancierul își propune să dea seamă de amândouă, ridicând incidentalul la categorial.
Nu altceva subliniază Dessal când vorbește despre explorarea condiției umane în experimentul ficțional al scriitorului român, un artist conștient – scrie el – că „adevărul se structurează în spațiul ficțiunii” și că faptele capătă viață în măsura în care cuvântul le conferă harul existenței. Prin aceste considerații, cititorii spanioli sunt asigurați că vor intra într-un spațiu narativ familiar și că Gabriel Chifu e un scriitor european care tratează cu mijloacele prozei moderne materia narativă a țării sale, într-un perfect echilibru între genul proxim și diferența specifică. O specificitate pitorească și previzibil diferită există fără îndoială, cu situații și tipuri caracteristice dictaturilor din Europa răsăriteană dinainte de căderea Cortinei de Fier, și prefațatorul atrage atenția că una dintre vocile narative ale romanului este un fost înalt funcționar al regimului, spion și torționar, ajuns un biet pensionar inofensiv în momentul relatărilor din Caietele sale secrete.
Pentru înțelegerea personajului „monstruos”, cu „dedublările” și „imposturile” lui frapante, cititorul spaniol nu e lipsit totuși de unele elemente aperceptive pe care i le furnizează epoca nu prea îndepărtată a dictaturilor iberice. Dar factorul decisiv care permite înțelegerea cititorului, fie spaniol, fie român, este împrejurarea fericită că autorul posedă suficientă îndemânare narativă pentru perceperea din interior a îndreptățirilor și mai ales a neîndreptățirilor care alcătuiesc „monstruozitatea” personajului în cauză, Cezar Leofu, nebunul frenetic (le fou) în stare să execute orbește ordinele criminale ale superiorilor săi și, în plan sentimental, capabil să împingă pasiunea erotică la sadism și crimă.
Personajele în care se diversifică autorul (căci există, pe lângă Leofu, și alte glasuri narative memorabile) sunt structural tot atâtea proiecții ale pasionalității sale lucide, de tip camilpetrescian, și formula narativă cu ajutorul căreia captează atenția cititorului constă tocmai în capacitatea de a ne face să parcurgem itinerarii și metamoforze, de a întrezări cum a fost posibil straniul (și totuși omenescul, răscolitorul) repertoriu de relații și pasiuni, cu duplicitățile lor viclene și cu excesele lor cu tot.
Despre tehnicile sale narative, Gabriel Chifu dizertează de altfel cât se poate de explicit și perfect funcțional, nu pur teoretic, în chip de lipitură, pornind de la situațiile concrete în care se văd antrenate personajele, și permițându-ne astfel să înțelegem diferite grade ale prelucrării realității în structuri adecvate și cu strategii abile. În ziua de astăzi, atât în spațiul nostru literar, cât și în cel hispanic, cititorul s-a familiarizat îndeajuns cu astfel de strategii ale lucidității, încât să accepte fără dificultate și chiar să guste cu predilecție instrucțiunile de rigoare în laboratoarele creației narative moderne, cu ajutorul unor scriitori ca spaniolul Enrique Vila- Matas, bunăoară, sau latinoamericanii García Márquez, Roa Bastos ori Vargas Llosa.
Am putea să comparăm cu folos caseta finală din Eu, Supremul, bunăoară, în care se justifică neverosimilul din romanul latinoamerican al dictaturii, cu subtilele observații finale din Nota autorului la Povestirile lui Cezar Leofu, în care adoptarea posturii atât de eficiente a lui als ob face posibilă astăzi, după Kafka, și chiar perfect acceptabilă prezența imposibilului, mai înainte respins de plano pe motiv de ne-plauzabilitate.
„Nu mi-am propus – scrie hotărât autorul – să relatez aici ca și cum s-ar întâmpla numai ceea ce s-a întâmplat ori ceea ce se poate întâmpla, ci și ceea ce este imposibil să se întâmple. Așa încât proba verosimilității, a veracității ca măsură a talentului scriitoricesc nu mai este decât parțial operantă. Abia povestind ca și cum (s.n.) s-ar întâmpla ceea ce este imposibil să se întâmple obținem o lume cuprinzătoare, poate chiar lumea”.
Și la fel de răspicat ni se deslușește un aspect nu mai puțin important al programului său narativ, mai precis punctul de plecare, anume statutul plural și incert al autorului: „Dar cine este autorul? Eu, autorul (sau el, autorul...) am început cartea compunând un personaj care este prins într-un elan narativ delirant, cu accente de mitomanie, de paranoia. Dar imediat eu, autorul, m-am molipsit de la personajul meu, m-am prins în jocul său, am avut vedenii ca și el, am trăit istorii fantasmagorice ca și el, am umplut golurile lumii lui, am devenit o prelungire a sa. Încât e firesc să mă întreb iarăși, nedumerit, cine este autorul? Cine este acest autor care a intenționat să scrie povestea unui cuplu de îndrăgostiți ce au o legătură secretă și neortodoxă și sunt urmăriți de un bătrân obsedat? Cine este autorul dacă povestea îi scapă de sub control?” etc., etc., etc.
În sfârșit, un element extrem de important pentru buna receptare în spațiul hispanic a Poveștilor lui Cezar Leofu este firul erotic, acea „legătură secretă și neortodoxă“ ce străbate romanul de la un capăt la altul. Un romantism major și deplin asumat, cu toate riscurile profund „auctoriale” inerente, face să reverbereze cu străluciri nepieritoare acel etern feminin fascinant întruchipat de Clara, în cele trei faze sau reîncarnări misterioase și fatale de „senzualitate magnifică”. Acest romantism reabilitat de autor are darul de a-i cuceri pe cititorii de pretutindeni, în orice caz pe cei din vasta arie neolatină, într-un registru comun care, cu tot patetismul pe alocuri declarativist și adolescentin (dar ce iubire pură nu se nutrește în fond din elanurile adolescenței?) și cu toate intensitățile sale apăsat extatice, nu eșuează nicicând în telenovelă, ci se situează permanent și ferm într-un sublim major al pasiunii eterne.
Când naratorul o vede la teatru pe femeia fascinantă a vieții lui și o admiră prin lentilele micului său binoclu, nu-și mai poate desprinde privirile de lobul urechii și de „linia gâtului ce forma un arc de o grație seducătoare”. Aceeași cristalizare subită a sentimentului iubirii totale se petrecea în Spania medievală a Arhidiaconului de Hita, care asculta în Cartea iubirii de același canon al frumuseții feminine: el alto cuello de garza.
Cu astfel de premise favorabile și sub asemenea bune auspicii și-a făcut intrarea în spațiul iberic scriitorul autentic și inteligibil la toate meridianele care este Gabriel Chifu.