Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Dramatică:
Furioasele de Marina Constantinescu


Plecînd cu maşina spre teatrul “Tony Bulandra” din Tîrgovişte, într-o după-amiază pustie de duminică, m-am gîndit pe îndelete ce an bun a avut regizorul Mihai Măniuţiu. Meditaţia mi-a produs-o chiar motivul voiajului, Bachantele, un spectacol montat de el la sfîrşitul anului trecut în acest loc bun despre care am mai vorbit. N-am apucat să văd Alcesta de la Teatrul Naţional din Cluj. Experimentul lui Iov de la Sibiu şi Tragica istorie a Doctorului Faust de la Teatrul Maghiar din Cluj, de pildă, sînt pentru mine şi două provocări culturale, asupra cărora poposesc adeseori în momentele de căutare interioară. Liniştită. Regăsirea, uneori, a sinelui sau cu sinele, poate produce clipa de înţelegere a fragmentelor din parcursul dat. Credinţa absolută, şi nu doar cea religioasă, într-un principiu, într-o idee, într-un om, face parte, la urma urmelor, din sublimul existenţial. Cele două spectacole amintite multiplică feţe ale suferinţei, ale patimii, ale iubirii necondiţionate şi pînă la capăt, a plăţii pe care o facem pentru opţiuni, pentru zbuciumul interior, devorator, mistuitor. Multiplicări ale eu-lui, vîrstele lui, ipostazierele acestuia în studii atente şi răvăşitoare, iată ce-mi propune Măniuţiu să frămînt interior. Îmi aduc aminte scene întregi, tulburătoare, din Tragica istorie... după Christopher Marlowe. Doi protagonişti, două chipuri ale personajului. Două vîrste, două tipuri de raportare existenţială, două imagini ale suferinţei. Poate două imagini – de tinereţe şi de bătrîneţe – ale aceluiaşi personaj în luptă cu diavolii şi cu Dumnezeu? Două ipostaze ale tragicului? Sau, poate, cele două percepţii diferite – Marlowe şi Goethe – asupra lui Faust? Unul tînăr, care se condamnă pentru liniştea din îndoielile sale, cu o dorinţă teribilă să cunoască, să joace şi să se joace, celălalt, bătrîn, blazat într-un fel, sătul de studiu, obosit, în căutarea absolutului. Je crois plutot que l’Enfer est une fable, spune cel “tînăr”. Dar nu numai pentru el este tragic să descopere că omul nu poate fi în veci Dumnezeu şi că, în consecinţă, nu-şi poate controla, şi cu atît mai puţin stăpîni, destinul. Un gust amar pe care îl simt uneori în cerul gurii după cîte o confruntare interioară, după cîte o răsculare a iraţionalului şi a provocărilor lui. Pe cine vreau eu să înfrunt, deci? Iov îndură toate cumplitele încercări. Nu se îndoieşte şi iubeşte pînă la capăt. Asta e iubirea, nu? Amîndouă textele sună şi ca o lecţie utilă oamenilor aroganţi, vanitoşi, fără de credinţă. Cum ni se întîmplă să fim. Două spectacole susţinute de artişti de calibru. Sînt obsedante aproape scenele dintre cei doi Doctor Faust – ca şi ideea în sine – Csiky András şi Bogdan Zsolt. Cît de rafinată, de matură şi de fragilă o regăsesc pe tînăra actriţă Kezdi Imola într-un Mephistophilis-feminin, cu atît mai ispititor, mai tulburător... Pielea ei albă, marmoreană parcă aduce o rază de lumină în amintirea mea. Şi în maşina, întunecată, de Tîrgovişte. Şi zbaterile mele, tot mai grele, şi ale lui Iov-Râlea, la care n-am acces decît printr-o ferăstruică, cu putinţele şi neputinţele mele cu tot, şi cele ale Doctorului Faust prizonier într-un spaţiu angoasant, într-un fel de clinică populată maladiv de diavoli, de demoni şi ispite. Mai simt că anvergura teatrală şi culturală a acestor spectacole nu ar fi născut o asemenea dimensiune dacă nu ar fi avut aceste distribuţii, cu actori de talie, cu rigoare absolută în interpretare, cu o sensibilitate tot mai greu de întîlnit pe scenă. Ideile lui Mihai Măniuţiu au nevoie de actori performanţi ca să-şi împlinească expresiv valoarea.

Luîndu-mă cu imaginile memoriei şi cu discuţia mondenă din maşină am ajuns la Tîrgovişte. Mi se pare din ce în ce mai aproape locul acesta... şi la fel de cochet. Stupoare! Deşi este dumnică seară, iar pe afiş stă un titlu “distant”, sala Teatrului “Tony Bulandra” este plină. Cu spectatori ce şi-au dovedit calitatea pe parcursul reprezentaţiei. Această variantă a lui Mihai Măniuţiu după Bachantele lui Euripide nu are nici o legătură cu spectacolul montat cu ani în urmă la Teatrul Naţional din Bucureşti. (Oare se mai joacă?) În fapt, regizorul pleacă de la spiritul piesei, de la povestea ei şi construieşte teme, motive, variaţiuni. Neomiţînd nici una din nuanţele alaiului de semne ce însoţesc şi personalizează această istorie. Ce mi s-a părut într-adevăr nou ca tip de abordare şi ca sursă de problematizări, este tocmai faptul că Dionissos, simbolul unei masculinităţi puternice, cîntată orgiastic de bachante (menadele sau “furioasele”) apare ca un scelerat, ca un debil fizic, aproape neputincios. E deja altă imagine decît aceea, cunoscută, de efeminat şi firav la trup, copilul lui Zeus cu muritoarea Semele, adăpostit de furia zeiţei Hera în casa regelui Athamas, unde trăieşte travestit în haine de femeie. Şi este o altă miză pe care o imprimă regizorul montării. (De aici, oare, de la travestiul îndelung, să se fi inspirat Măniuţiu în ipostaza unui zeu labil, mai mult decît fragil?) Toată istoria se desfăşoară – cap, coadă – într-un fel de ghetou situat la marginea societaţii, a lumii, de azi, de ieri, de oricînd, printre cantităţi uriaşe de cutii de carton lepădate neglijent. În spatele unei cortine de sîrmă, au loc cîteva din temele lui Euripide din piesa Bachantele. Topite, esenţializate într-un discurs mai degrabă vizual şi sonor, decît verbal. Sînt momente întregi, de ritual, şi nu numai, cînd nu se rostesc cuvinte. Ele se pot subînţelege din gesturi, din comentariul vizual şi sonor. Bănuiesc, însă, că trebuie să ştii puţin cine este zeul declanşator al pulsiunilor şi preaslăvirilor erotice, cine şi ce face corul însoţitor de bachante şi de satiri, care este conţinutul sărbătorilor dionisiace. Spectacolul recuperează atmosfera unor ritualuri, spectatorul cred că trebuie să refacă mental conţinutul, trimiterile, încărcătura textului. Mihai Măniuţiu este extrem de atent la ceea ce am numit mai sus atmosferă. Ţipetele, dansurile zgomotoase, delirul orgiastic, transa unor posedate, urmare a pedepsei cu tulburarea minţilor dată de Dyonisos, sălbăticia gesturilor creionează traseul naraţiunii. Cetatea Tebei este aici un loc marginal, din care pare că nu există ieşire decît în moarte, un ghetou în care legea o face Dionissos. O lege dură, care îi “îmbolnăveşte” pe cei ce nu o execută de bunăvoie. Ideea de spaţiu a lui Mihai Măniuţiu şi a scenografului Valentin Codoiu, după cea cu înfăţişarea Zeului, mi se pare că aşează montarea într-o dimensiune ce, cultural, îmi dă de gîndit, mă preocupă. Cred însă, că tinereţea şi lipsa de experienţă a trupei, aflată, aproape în întregime, la început de drum, nu a putut încărca emoţional, cu carne, cum se spune, demersul teoretic dificil şi complex al regizorului. Vorbeam la început de forţa actorilor de la Teatrul Maghiar din Cluj, de pildă. Fără anvergura lor şi fără experienţa lor, propunerea regizorului nu ajungea atît de departe. Sînt scene, complicate, care nu sînt acoperite de jocul actorilor, deşi stradania lor este evidentă. Şi atunci, se eşuează în stridenţe. Limbajul teatral al lui Măniuţiu se dovedeşte de-a dreptul sofisticat pentru o trupă ce tatonează performanţa, o miroase, dar, important, şi-o doreşte. Sînt convinsă că pentru ei este foarte importantă întîlnirea cu acest regizor şi cu lumea lui. Este ca un dar la început de drum în teatru. Mă întreb, însă, dacă nu i-au lipsit cumva lui Mihai Măniuţiu, în acest demers, vibraţiile profesioniştilor? Mie, da.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara