Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Păcatele Limbii:
„Furăciune” de Rodica Zafiu


Sufixul -ciune s-a fixat în istoria culturală a limbii române ca emblemă şi etichetă ironică a curentului purist din secolul al XIX-lea al lui Aron Pumnul: ciunismul sau pumnismul. Cum se ştie, teoria lui Pumnul se întemeia pe evoluţiile normale în trecerea de la latină la română, în care terminaţia -tionem devenise -ciune (ca în rugăciune, tăciune), pentru a propune forma tradiţională ca transpunere firească în adaptarea şi crearea unor neologisme culte după model latino-romanic. Româna literară a preferat totuşi paralelele în -ţiune şi mai ales -ţie, formele propuse de Pumnul şi adepţii săi fiind ironizate de scriitorii vremii (Negruzzi, în Muza de la Burdujăni: "De nu vrei protestăciune / Să întind în orice loc"; Alecsandri, în Rusaliile: "ţi-am dat esplicăciunile necesarii"... etc.). Multe creaţii efemere s-au păstrat doar în texte de epocă şi în dicţionarele mai vechi; în 1957, Dicţionarul invers înregistra cîteva zeci de cuvinte cu terminaţia -ciune, majoritatea absente din uz: întrebăciune, vindecăciune, eliminăciune, emulăciune, preponderăciune, premedităciune, prostituciune, peregrinăciune etc. În realitate, sînt puţine formele în -ciune cu o poziţie solidă în limbă: la cele considerate moştenite (rugăciune, înţelepciune, mortăciune) se adaugă derivate, în general de la verbe, în unele cazuri şi pornind de la adjective: amărăciune, deşertăciune, goliciune, înşelăciune, plecăciune, slăbiciune, spurcăciune, stricăciune, urîciune, uscăciune, vioiciune. S-a întîmplat ca multe dintre acestea să aibă sensuri negative, fapt care s-a reflectat asupra sufixului, adăugînd la nuanţa sa învechită şi o conotaţie peiorativă.

În ultima vreme, circulă tot mai mult un derivat care pare de dată relativ recentă: furăciune nu a fost înregistrat de Dicţionarul Academic (DA), nici, ulterior, de DEX sau de MDA - şi aparţine registrului colocvial-argotic. Chiar dacă am găsi atestări ale cuvîntului în texte vechi, e cert că forma actuală constituie o refacere modernă. Termenul este construit probabil prin analogie, din verbul a fura şi sufixul -ciune (modelul cel mai aproape semantic din seria citată e înşelăciune), demonstrînd astfel că sufixul nu este total neproductiv. (De altfel, în mesajele din Internet am găsit recent şi un alt derivat clar peiorativ, care fusese însă deja înregistrat, ca regionalism: prostăciune - "băi prostăciunea draq", steaua.ro). Furăciune este un sinonim expresiv al lui furt: inventivitatea familiar-argotică funcţionează prin înlocuiri semantice sau prin substituţii, reduceri ori adaosuri formale (de sufixe, terminaţii), producînd lungi serii de echivalenţe. Termenul apare în mesaje personale din Internet, în comentarii sportive, dar şi în articole de publicistică politică: "a fost furăciune pe faţă" (euroechipe. 123start.ro); "să fi mirosit Guvernul că-i rost de o Ťfurăciuneť?" (arhiva monitorulcluj.ro, 2002.07.24); "noi românii suntem obişnuiţi cu furăciunile, aşa că o furăciune mică în plus nu ne mai miră şi nu ne mai afectează" (alpinet.org); "îmi miroase a furăciune" (fanclub.ro); "ultima furăciune de combustibil s-a întâmplat în urmă cu o săptămână" (jurnalul.ro); "este furăciune clară după MSN Messenger (grafica, paleta de culori, avatarul)" (forum.pixelrage.ro). Se înregistrează şi o tendinţă de concretizare a sensului: furăciune nu desemnează doar acţiunea, ci şi rezultatul ei, caracterizînd obiectul obţinut pe căi necinstite. Unele citate atestă evoluţia semantică: în cazul unor obiecte se precizează că sînt sau nu de furăciune ("de furat") sau chiar furăciuni: "nu este de furăciune, ca să fie la jumătate de preţ!" (computergames.ro); "să fie de culoare argintie, nu neapărat nou (mă interesează să fie ieftin), nu vreau furăciune!!!" (clubopel); "Radule, cred că vor să înmatriculeze ceva furăciuni" (sbz.ro). Termenul apare în apoziţie, chiar ca element al unor compuse ad-hoc: "vrei un casetofon furăciune" (daciaclub.ro); "câte hoarde barbare de crack-uri, soft-furăciune, DivX-uri prost ripuite" (revistahifi.ro). Din punct de vedere stilistic, cuvîntul e folosit atît în expresii populare, în care substituie sinonimul hoţie - "Furăciune ca-n codru. Sunteţi nişte nesimţiţi" (sportplus.ro), cît şi în contexte culte, în alăturări contrastante destul de stridente: "descoperim o poveste similară, dar cu elemente de furăciune mai pronunţate" (revistapresei.ro).

Cred că impunerea lui furăciune a fost favorizată şi de existenţa adjectivului furăcios "care are obiceiul să fure". Mi se pare destul de surprinzător faptul că acest adjectiv lipseşte din dicţionarele noastre. Mai vechi, apărut probabil în limbajul copiilor, în care este şi în prezent obişnuit ("Furăcioasaaa! Te spun!"), adjectivul are o nuanţă de sens specifică toleranţei din lumea infantilă: tentaţia furtului nu apare ca o vină foarte gravă, ci doar ca un obicei neplăcut, într-o serie de defecte mai mult sau mai puţin antipatice (mîncăcios, pîrîcios, supărăcios etc.). Adjectivul e folosit în stilul colocvial: "căţelul furăcios" (alfone.ro), adesea şi substantivat: "când eram la grădiniţă eram cel mai mare furăcios"(quake.fanclub.ro); "gaşca de furăcioşi" (expres.ro); "furăcioasa aia (n.r. pisica) iar a şparlit peştele de pe masă, nu ştiu cum de o alinţi atât, doar coada e de ea" (121.ro). E cert că adjectivul furăcios ar trebui inclus în dicţionarele noastre curente; în vreme ce furăciune ar mai putea aştepta, o vreme, în cele de argou şi limbaj colocvial.

În termeni jurnalistici, concluzia acestor observaţii ar fi o dublă ştire: un sufix vechi şi aparent neproductiv creează încă derivate, iar familia lexicală a verbului a fura se îmbogăţeşte.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara