Fără-ndoială, una dintre atracţiile Lisabonei o constituie aşa-numita „Casa dos Bicos” („Casa cu muchii”, asemenea faţetelor unui diamant). Situat în parcul „Campo das Cebolas”, între biserica Santo António da Sé şi cheiul fluviului Tejo, în apropierea vechiului cartier Alfama, acest edificiu gotic, cu o faţadă atât de ciudată, a fost construit în 1523 de către Brás d’Albuquerque, fiu nelegitim al lui Alphonso, vice-rege al Indiilor şi guvernator al Indiilor Portugheze – Goa şi Malacca.
Vechii proprietari au comandat construirea acestei case după modelul uneia văzute în Italia, Palatul diamantelor din Ferrara, ferestrele şi uşile adoptând stilul manuelin al arhitecturii gotice portugheze.
Cutremurul din 1755 avea să distrugă cele mai multe edificii ale capitalei lusitane, printre care şi cele două etaje superioare de la „Casa dos Bicos”. Celelalte două etaje s-au degradat cu trecerea secolelor, clădirea fiind folosită ulterior de un negustor de peşte ca depozit pentru înmagazinarea mărfurilor sale sărate. Abia la începutul anilor ‘60 ai secolului trecut municipalitatea a cumpărat imobilul şi şi-a asumat lucrările de restaurare, încheiate în 1982. S-au folosit materiale noi, evident diferite de cele vechi, fără să se strice totuşi armonia ansamblului. După ce au fost recuperate imagini ale clădirii iniţiale, existente în Muzeul de azulejos din Lisabona, arhitecţi importanţi ai Primăriei au făcut studii serioase, reuşind s-o reconstituie. În timpul săpăturilor arheologice, restauratorii au găsit urme ale unor depozite romane şi maure de sărare a peştelui, acestea fiind conservate pentru vizitatorii de azi.
Toate aceste detalii, precum şi altele le-am aflat de la d-na profesoară Maria Leiria din partea Fundaţiei „José Saramago”, creată în 2008. În urmă cu un deceniu, municipalitatea a pus „Casa dos Bicos” la dispoziţia scriitorului José Saramago (1922- 2010), singurul portughez laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1998, gest pe care ilustrul scriitor l-a considerat ca pe un al doilea Nobel, căci era vorba de o clădire istorică.
După dispariţia scriitorului, clădirea a fost reamenajată ca sediu permanent al Fundaţiei „José Saramago”şi redeschisă pentru public pe 13 iunie 2012, dispunând de săli pentru expoziţii temporare, conferinţe, bibliotecă, lansări de carte etc.
Două dintre cele mai mari săli sunt consacrate expoziţiei permanente „Sămânţa şi roadele”.
Amintesc că José de Sousa Saramago s-a născut pe 16 noiembrie 1922 la Azinhaga, o comună din provincia Ribatejo, în familia unor „ţărani fără pământ”, aşa cum avea să scrie el mai târziu în Autobiografia sa. De precizat că numele de Saramago era porecla tatălui său, semnificând numele unei plante sălbatice, cu frunzele căreia se hrăneau cei săraci. Această poreclă a fost consemnată din greşeală pe certificatul de naştere al viitorului scriitor.
Autodidact, tânărul Saramago a lucrat ani îndelungaţi ca mecanic într-un atelier auto, apoi o vreme într-o agenţie de asigurări, într-o tipografie, străbătând un drum greu până ce a pătruns în lumea literară., primul său roman Terra do Pecado (Pământ al păcatului) a fost în 1947. Manuscrisul următorului său roman – Claraboia (Lucarna) – terminat la vârsta de 30 de ani, s-a rătăcit la Editura Carrinho, de unde l-a recuperat în ultimii săi ani de viaţă şi i-a apărut postum. Culmea este că Editura Carrinho este cea în care au văzut lumina tiparului celelalte scrieri ale autorului.
Prima parte a expoziţiei, Sămânţa, se referă tocmai la anii în care, cu mare dificultate, scriitorul a început să se afirme treptat în viaţa literară portugheză, încercând să trimită mici cronici la ziare sau publicând, fără succes, câteva cărţi. În cea de-a doua parte a expoziţiei, Roadele – poţi admira cărţile sale de mare succes – 44 de titluri, traduse în 37 de limbi, printre care şi româna.
Expoziţia prezintă modul în care acest prinţ al literaturii lusofone şi-a creat rădăcinile literare, punându-şi temeliile viitoarei sale străluciri. Această colecţie de manuscrise, documente, prime ediţii, apărute în Portugalia, dar şi în diverse colţuri ale lumii, îl poartă pe vizitator printr-o instructivă călătorie în creaţia literară a lui José Saramago, dar şi în contextul ideologic şi social al epocii. O serie de exponate, bazate pe elemente audiovizuale, deschid mai multe căi spre lumea densă, bogată a acestui autor cu o amplă creaţie, în care şi-au găsit locul romane, nuvele, piese de teatru, poeme, cronici literare, articole de presă şi chiar Autobiografia sa.
Polemist, autointitulat pesimist, ateu şi activist comunist, José Saramago a stârnit valuri cu romanul O Evangelho Segundo Cristo (Evanghelia după Isus Cristos), care a fost considerat o ofensă la adresa catolicismului, autorul fiind excomunicat de către Vatican.
José Saramago a cucerit notorietatea mondială cu romanul Memorial do Convento (Memorialul mînăstirii), în care autorul a imortalizat construirea Mînăstirii Mafra, cel mai mare edificiu religios din Portugalia, bazilica din marmură având o faţadă lungă de 220 m. şi 4 500 de uşi şi ferestre. De la gazda mea am aflat că Memorialul mînăstirii este o lucrare obligatorie pentru toţi elevii portughezi la susţinerea bacalaureatului. Elevii care vin la expoziţia „Sămânţa şi roadele” au prilejul să urmărească întreg parcursul creaţiei scriitorului şi apoi merg să viziteze Mafra, unde pot compara ceea ce au văzut cu ceea ce au citit în Memorialul mînăstirii, despre care cronicarul de la The New York Times scria că este „un roman de dragoste şi aventură, o meditaţie amară despre rolul monarhiei şi al Bisericii în Portugalia secolului al XVIII-lea şi un comentariu ironic despre măştile puterii”.
La loc de cinste în expoziţie se află şi ultimul roman al lui Saramago – O Viagem do Elefante (Călătoria elefantului), scris când autorul era deja bolnav.
Expoziţia cuprinde fotografii ale scriitorului în mijlocul unor celebrităţi ale lumii literare mondiale, momente de la ceremonia decernării Premiului Nobel, imagini în compania celei de-a doua soţii, cu mult mai tânără, jurnalista şi traducătoarea spaniolă Pilar del Rio, care a jucat un rol deosebit în promovarea creaţiei sale, actuala preşedintă a Fundaţiei „José Saramago”, dar şi de la decernarea unor titluri de doctor honoris causa, teze de doctorat având ca temă opera lui Saramago, maşina de scris şi câteva cărţi din biblioteca personală.
Privit de către admiratorii săi ca un „Borges portughez”, Saramago a lăsat posterităţii cărţi care conţin valori culturale, estetice şi morale. El a murit pe 18 iunie 2010, cenuşa sa fiind depusă iniţial în satul natal şi la Lanzarote. Această expoziţie a fost prezentată întâi la Lanzarote, una din insulele spaniole Canare, unde autorul a trăit în ultimii ani ai vieţii sale, apoi în diverse oraşe din Brazilia.
Expoziţia permanentă de la Fundaţia „José Saramago” joacă un rol deosebit de important în viaţa culturală a Lisabonei, asemenea Fundaţiei „Calouste Gulbenkian” şi altor instituţii similare din Lisabona.
În faţa clădirii „Casa dos Bicos” atrage atenţia trecătorilor un măslin – prezenţă insolită în peisajul citadin, la rădăcina căruia a fost adusă şi depusă cenuşa ilustrului scriitor, pe două plăci instalate de o parte şi de cealaltă fiind marcate următoarele texte: „José Saramago 1922-2010” şi „Nu a urcat la stele, deoarece aparţinea pământului”.
Am zăbovit câteva clipe la umbra acestui măslin, meditând la universul literar, seducător şi cu multe faţete, al creaţiei marelui scriitor lusitan.
