Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Optimistei:
Fulguiri bucureştene de Ioana Pârvulescu


Scenă pe stradă, în ianuarie: un tînăr aproape îngenuncheat, pe trotuarul înzăpezit, ca să încheie şireturile unei vietăţi de aproximativ un metru. Nu este un copil, e o băbuţă cu ghete scofîlcite.

Cînd se topesc zăpezile în Bucureşti am ocazia să-mi amintesc de excursiile din munţi, cînd ne rătăceam. Cea mai bună metodă de salvare, cînd pierzi poteca, la coborîre, este să ţii firul unei ape. Coboram deci printr-o văioagă, încercînd la început să călcăm doar prin zonele uscate, să trecem de pe un mal pe altul, de pe un bolovan pe altul. Inevitabil, alunecam la un moment dat şi scăpam cu un picior în apă. După un timp nu-ţi mai păsa şi călcai tot mai des şi mai vesel prin apă. De altfel erau şi zone unde trecerea prin rîu era inevitabilă. Ajungeam jos mustind de apă în ghetele de munte. Cînd se topesc zăpezile bucureştene curg pe stradă zeci de rîuleţe, care la trecerile de pietoni se adună în rîuri şi lacuri. Încerci la început să le eviţi, dar în cele din urmă te uzi pînă la piele. Iar pielea cizmelor trebuie pusă la uscat, pe calorifer.

Din autobuzul 300, zăresc jos, pe bulevardul Magheru, în dreptul cinematografului Studio, o scenă de film. O tînără (pe care un regizor ar pune-o în cadru începînd de la încălţăminte) în cizme nou-nouţe, cu tocuri impresionante, de cel puţin 20 de centimetri, avansează şontîc-şontîc pe trotuar. Nu departe de ea, tot cu dificultate şi şchiopătînd, merge o bătrînă în baston. Prind momentul cînd cele două sînt pe aceeaşi linie, ca la o cursă de alergări. A cîştigat bătrîna cu baston.

Au răsărit ghioceii în Cişmigiu, printre petele de zăpadă ale lui februarie şi mă mir că n-am văzut pe nimeni rupîndu-i. În orice caz culegătorii de căpşuni, care şi-au făcut tabără în parc (sală de mese şi dependinţe), nu culeg ghiocei.

Dimineaţa, o privelişte inedită pe fereastră: pe acoperişul de tablă de vizavi, şapte reparatori, se plimbă ca pe bulevard. Urcă şi coboară, şed, ţin mici colocvii, stau în picioare, pe creastă. Merg frumos, cu o anume eleganţă pe care o vezi tot mai rar pe stradă. Au cu ei un învăţăcel, un firav adolescent, care mai mult stă şi se uită. Unul dintre cei şapte e desculţ, deşi termometrul meu de pe balcon arată 5 grade. Doi sînt îmbrăcaţi în negru, ca bodyguarzii sau coşarii. Cară, în sus, pe panta metalică, bucăţi mari de tablă nouă, iar soarele care bate în ele ca-ntr-o oglindă fulgeră pe fereastra mea şi mă orbeşte.

Nu-mi vine să cred că a început iar să ningă peste albul ghioceilor din Cişmigiu şi peste reparatorii de acoperiş, peste cei îmbrăcaţi în negru, peste cel desculţ, peste firavul adolescent. Curios, nici prin cap nu le trece să se întrerupă din lucru.

Zi de primăvară, caldă. Dincolo de acoperişul de tablă acum reparat, la Conservator, se exersează, aud prin geamul deschis. În contrast sau în ciudă, soldaţii de la cazarma din apropiere au dat manelele la maximum. A trebuit să închid fereastra şi să-mi pun un CD la calculatorul de curînd dotat cu două boxe.

Povestea ceasului din bucătărie. De vreun an de zile se purta bizar. Se oprea pe neaşteptate, fără nici o regulă, spre deosebire de ceasul din cameră, care se opreşte numai cînd aude voci ridicate. Dacă îl dădeai jos şi îl luai în mînă, pornea fără să mai aibă nevoie de reparaţii şi mergea din nou, un timp nedeterminat, între două zile şi două luni. În decembrie l-am înlocuit cu un ceas nou, dar pentru că cel vechi era tocmai în faza de funcţionare, l-am pus jos, lîngă perete. De atunci (trei luni) merge impecabil, fără nici un ajutor. Avea, săracul, ca personajul lui Hitchcock, rău de înălţime, high anxiety.

Pe Calea Victoriei, pe dalele de marmură pe care se antrenează elevii la sărituri cu role, trece repede un şorecar. Merge în ritmul acela stîngaci şi legănat specific cîinilor de talie joasă, cu trup prea lung în raport cu picioarele, dar are ceva şi din iepurele cu ceas, mereu în întîrziere, din Alice în Ţara Minunilor. Îmi dau seama dintr-o dată că nu e în întîrziere, ci pur şi simplu s-a pierdut. E prima dată că văd acest spectacol îngrozitor: adulmecă urme de negăsit cu botul în pămînt, ridică ochii şi îşi întoarce capul lunguieţ privind în urmă ca un om, în căutarea stăpînului, apoi, disperat, alergă ca din puşcă înainte şi, cînd vede că nu-l găseşte nici înainte şi nici înapoi e într-o derută existenţială maximă. Are ceva atît de neajutorat şi de neajutorabil încît umple strada de tristeţe.

Peste unul din Concertele Brandenburgice pe care-l ascult, o sirenă de maşină, sinistră. Nici n-ar trebui să se numească sirenă, face numele de ocară. Şi peste toate, un guguştiuc în căutare de partener, care n-are nimic cu sirena de Bach, ci cu Queen, Somebody to love.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara