După „Preludiul” la care mă
refeream în articolul de
săptămâna trecută nu am
întârziat să descopăr „Fuga”
propriu-zisă, ba chiar două:
în finalul acelei sonate târzii
de Beethoven, Hammerklavier op.
106, pe care Murray Perahia o include
adeseori în programele sale de recital,
şi ca sfârşit al Variaţiunilor op.10, pe
o temă de Frank Bridge de Benjamin
Britten, descoperite de publicul
românesc graţie lui Sir Simon Rattle.
Reverenţă în faţa perfecţiunii:
Murray Perahia
În prima parte a recitalului lui
Perahia de la Ateneu (5 septembrie),
Sonatei nr.31, în la bemol major, şi
Variaţiunilor în fa minor de Joseph
Haydn li se adaugă o Baladă, trei
Intermezzi şi un Capriccio de Brahms.
Claritatea cu care pianistul decupează
fiecare temă şi nuanţă haydniană,
energia ritmică, farmecul volutelor
şi coerenţa neostentativă a ideilor
formale corespund, pentru mine,
perfecţiunii clasice. Sunt, de obicei,
inamica etichetelor stilului „corect”
de a cânta. Cine ne spune, ce tratat
scris sau nescris ne indică idealul de
a interpreta muzica „clasică”? Care
frazare şi pauză infinitezimală (ca
semne de punctuaţie în forma muzicală)
pot fi definite în cuvinte, pentru un
scop pedagogic sau analitic? Evident,
nu există aşa ceva; în cazul lui Perahia,
însă, cântatul său la pian devine
„tratatul”. Mie mi se pare imposibil
ca cineva să redea mai bine acele
pagini de Haydn: altfel – poate;
excentric, seducător, palpitant –
eventual; dar nu mai bine! Şi în cazul
partiturilor lui Brahms am aceeaşi
senzaţie, acolo unde romantismul nu
părăseşte de tot balanţa clasică
dezvăluindu-şi efuziunile sentimentale.
Sunetul lui Perahia – în întreg repertoriul
clasico-romantic pe care-l abordează
exclusiv – mă face o dată în plus să
fiu sigură de perfecţiune. Niciodată
sonoritatea amplă, puternică, dramatică
nu lasă vreo duritate să scape, iar
contrastele de nuanţe sunt gradate
şi minuţios gândite, în concordanţă
cu arcuirea fiecărei fraze, cu un scop
timbral. Doar astfel sunetul pianistic
– abia audibil, dar distinct în pianissimo,
generos şi cald în nuanţele puternice
– degajă emoţie, provoacă fiori şi
admiraţie.
Concentrarea extraordinară din
faţa claviaturii îl transformă pe pianist
în translatorul ideal al discursului
abstract, intelectual (pe alocuri de-a
dreptul indigest) al lui Beethoven în
Hammerklavier. Muzica nu se mai
bazează aici pe inspiraţie melodică
sau armonică, ci pe meditaţie, pe
sofisticare structurală. Nimic mai
dificil pentru un interpret decât să
susţină îndeosebi Adagio-ul şi finalul,
acea Fugă con alcune licenze, pe care
Igor Stravinski o numea, pe bună
dreptate, inepuizabilă şi epuizantă.
Uluitoarea putere a lui Perahia de a
urmări firul meditaţiilor beethoveniene,
de a clădi un edificiu prin logica
înlănţuirii de cărămizi sonore complicat
alcătuite nu a fost tulburată (cel puţin
nu aparent) de neaşteptatele efecte
de percuţie, venite stânjenitor prin
zidurile Ateneului din Piaţa de afară.
Mă întreb (inutil, desigur) dacă
protestele concertate ale auditorilor
ieşiţi apoi de la Ateneu – imediat
simţite în presă şi pe reţelele de
socializare – au afectat în vreun fel
pe organizatorii festivalului Folk You!
Berliner Philharmoniker
şi Sir Simon Rattle:
obişnuinţa perfecţiunii
Scriam săptămâna trecută că Sarah
Chang şi-a dezamăgit publicul românesc
prin faptul că nu a oferit un bis.
Violonista nu fusese, de altminteri,
în forma ei optimă în Concertul de
Sibelius dar, înainte de a ne grăbi să
o punem la zid, să nu uităm că şi cele
mai mari nume ale solisticii mondiale
au probleme – cu somnul, cu emoţiile,
cu concentrarea. Nici Murray Perahia
nu a bisat. Publicul, unanim indignat
din cauza zgomotului provocat de
folkiştii de lângă Ateneu, a dat vina
pe aceştia. Dar oare, dacă incidentul
cu pricina nu s-ar fi produs, ar fi putut
alege Perahia vreun bis potrivit după
Hammerklavier?
Aşa cum această pagină beethoveniană
nu mai lasă loc la nimic după
ea, în afara reflecţiei la care te obligă,
la fel şi Simfonia a IV-a de Şostakovici
te copleşeşte fără drept de replică.
Mesajul te năuceşte, îţi trebuie timp
de gândire şi, chiar dacă ţi-ai fi dorit
să asculţi în Sala Palatului pe Berliner
Philharmoniker şi pe Simon Rattle
la nesfârşit, le eşti mai degrabă
recunoscător că nu au dat bis. Ce
să mai fi cântat după valurile zguduitoare,
tragice şi groteşti, ale simfoniei lui
Şostakovici? Nu e o muzică des auzită
– la noi chiar deloc – şi nici una uşor
de digerat, ca sora ei ceva mai mare,
Simfonia a V-a (cu marşuri antrenante
şi percuţie fulminantă). Ba e de-a
dreptul avangardistă, în sensul
disonanţelor dure şi al lipsei de farmec
melodic. Dar câtă forţă degajă
compozitorul de nici 30 de ani,
care a „greşit” aici depărtându-se
nepermis de mult de linia realismului
socialist!
Simon Rattle – ca întotdeauna
briliant în alegerea programelor şi
diversificarea repertorială – pune
practic alături, în acest concert
(din 3 septembrie) două muzici
contemporane. Putem arunca o privire
spre cum se compunea în Anglia şi
în U.R.S.S. în anii 1936-37. Tânărul
Benjamin Britten câştigă notorietate
cu Variaţiunile op.10 pe o temă de
Frank Bridge, o succesiune de
piese de caracter, rafinat instrumentate
pentru orchestră de coarde de o mână
de maestru. Dmitri Şostakovici, cu
şapte-opt ani mai în vârstă, era deja
celebru în spaţiul sovietic, şi primeşte
o lovitură de proporţii în timpul
repetiţiilor cu a sa a IV-a Simfonie.
Lucrarea va fi interzisă şi criticată
aspru pentru formalism, imoralitate,
confuzie. În ambele cazuri, profunzimea
şi modernitatea partiturilor plasează
autorii lor – pe Britten şi pe Şostakovici
– în fruntea compoziţiei europene.
Mai există însă o condiţie a succesului
componistic: interpretarea.
Din nou (şi cu autentică părere
de rău pentru stilul astfel banalizat
şi repetitiv al cronicarului) trebuie
să pomenesc perfecţiunea. Berliner
Philharmoniker înseamnă excelenţa
solistică a membrilor orchestrei, pusă
în slujba ansamblului. Cu Simon
Rattle la pupitru, auzi nu doar liniile
muzicale în desfăşurarea lor temporală,
acelea pe care trebuie să le percepi
şi pe care (ca muzician) le ştiai mai
mult sau mai puţin din partitură; auzi
în plus tot felul de „liniuţe”, sunete
care erau tot acolo, în partitură,
dar pe care nu le descoperiseşi. Înveţi
magistrala lecţie a „fidelităţii” faţă
de ceea ce a scris compozitorul: nu
doar respectarea conştiincioasă a
notelor, ci plasarea lor cu sens în
angrenajul perfect, pentru a imagina
situaţii şi personaje. Toată această
ţesătură, odată minuţios lucrată,
devine instrumentul unei anume
expresii: umor, vitalitate, lirism,
exuberanţă în paginile lui Britten;
ironie tragică şi monumentalitate,
reflexe descinse parcă din Maestrul
şi Margareta de Bulgakov la Şostakovici.
Nu-mi pot imagina cum va arăta
noua epocă a Filarmonicii din Berlin,
care în 2018 schimbă bagheta lui
Rattle cu cea a lui Kirill Petrenko. Va
avea loc, fără doar şi poate, aşa cum
trebuie, o redefinire a celui mai faimos
ansamblu orchestral din lume,
care a arătat că ştie să aleagă atunci
când l-a invitat pe Sir Simon, în 2002,
să preia conducerea, şi i-a prelungit
şederea în Berlin cât de mult posibil.
De atunci, îmbogăţirea repertoriului
cu lucrări moderne şi contemporane,
lărgirea spectrului de audienţe
prin spaţii de concert neconvenţionale
şi proiecte educative sunt succesele
cel mai des invocate. Personalitatea
fabuloasă a dirijorului englez va
modela în continuare London Symphony
Orchestra, în maniera-i caracteristică,
sclipitor de inteligentă, imprevizibilă
şi fermecătoare.
