Numărul curent: 52

A ZECEA ediţie a întâlnirilor JTI (Japan Tabacco Inc.), companie care a adus în România, începând din anul 2000, o întreagă suită de personalităţi ale baletului contemporan, a adăugat acestei imagini internaţionale şi pe cea a Baletelor din Monte-Carlo, conduse de prestigiosul coregraf şi director JeanChristophe Maillot. In cele două spectacole, prezentate în cadrul Festivalului International George Enescu din acest an, am putut vedea o creaţie a lui JeanChristophe Maillot, din 2001, intitulată la Belle - o prelucrare modernă şi transpunere scenică a cunoscutului basm al lui Charles Perrault, Frumoasa din pădurea adormită.

Les Ballets de Monte-Carlo s-au înscris în zodia modernităţii, încă de la originala lor îndepărtată, şi anume de la nucleul reprezentat de Compania de Balet constituită de Serge de Diaghilev, formată mai întâi la Paris şi stabilită apoi, după 1911, la Monte Carlo. Secondată în demersul ei artistic de scriitori, compozitori şi pictori importanţi ai momentului, Compania lui Diaghilev a dat tonul în toată Europa, până la moartea acestuia, în 1929. Destrămată, reînjghebată, ruptă în două şi iar reînfiinţată, mutată în timpul celui de al Doilea Război Mondial în Statele Unite, revenită şi din nou repusă pe picioare temporar, trupa Les Ballets de Monte-Carlo capătă stabilitate începând din 1985, când devine compania oficială a Principatului Monaco. Odată cu preluarea direcţiei ei de către Jean-Christophe Maillot, în 1993, coregraful-director se îngrijeşte în primul rând de propria companie, dar are şi o viziune mai amplă asupra necesităţilor culturale legate de arta dansului în spaţiul european. Dansator, ulterior coregraf şi director mai întâi la Ballet du Grand Théâtre de Tour, oraşul său natal, iar apoi la Monte Carlo, Jean-Christophe Maillot, după patru ani de directorat mută Les Ballets de Monte-Carlo în propriul lor sediu, denumit L'atelier, iar în anul 2000 pe scena Salle des Princes, din cadrul noului Centru de Congrese Grimaldi Forum. Iată un motiv întemeiat ca să invidiem atmosfera culturală a micului regat Monaco, noi cei care am fost de curând pe punctul de a pierde Centrul Naţional al Dansului Bucureşti şi care avem în continuare sabia deasupra capului. Dar, aşa cum am spus, amploarea viziunii sale manageriale depăşeşte graniţele propriei companii. In anul 2000, Maillot pune bazele pentru Monaco Dance Forum, un echivalent al Festivalului de la Canne, şi instituie Premiile Nijinsky.

Dintre creaţiile lui Jean-Christophe Maillot cunoşteam suita de piese Miniaturi, create în 2004, într-un stil neoclasico-modern, personal şi inspirat, cu miez şi sens, fiecare dintre piese fiind o excelentă compoziţie coregrafică. Această întâlnire prealabilă crea un bun orizont de aşteptare pentru spectacolul la Belle, venit în turneu la Bucureşti. Dar contactul cu acest balet a fost, în mare parte, descumpănitor. O parte dintre partiturile coregrafice create pentru solişti sau pentru ansamblu evidenţiau calităţile coregrafului, puse în valoare de o companie de foarte bună calitate. Stufoşenia tratării subiectului, cu multe adăugiri şi deformări, îngreuna însă receptarea spectacolului. Povestea tradiţională a Frumoasei din pădurea adormită, căreia Charles Perrault (1697) şi fraţii Grimm (1821) i-au dat versiunile scrise, a dat naştere unei opere majore din repertoriul coregrafic universal. Ea a fost concepută mai întâi în stil clasic pur, în versiunea lui Marius Petipa şi pe muzica lui Piotr Ilici Ceaicovski, partitură rămasă ca partener muzical şi pentru alte versiuni clasice ulterioare, cât şi pentru variante moderne, dintre care o cunoaştem pe cea de o mare valoare datorată lui Mats Ek, din 1996. In această variantă ieşim din lumea basmului pentru a intra în lumea zilelor noastre, şi anume în lumea drogurilor, în care prinţul salvator este un dealer, dar una dintre ideile subtil încorporate în subiect este o pledoarie pentru substanţa valorii echilibrante cuprinsă în orice tradiţie. Şi, de asemenea, finalul, de o superioră înţelegere umană, dă o greutate aparte acestei lucrări: în cuplul format de fosta drogată şi de dealer, apare un copil, care nu este al acestuia din urmă, dar fiind vorba de un copil, oricare ar fi el, trebuie primit cu dragoste. Şi, bineînţeles, nu subiectul, ci modul cum este realizată, adică valoarea în sine a acestei creaţii coregrafice, aşează lucrarea lui Mats Ek în rândul capodoperelor.

Jean-Christophe Maillot abordează subiectul cu un ochi persiflant. Curtea Prinţului şi cea a Frumoasei sunt gândite contrastant, dar amândouă în cheie parodică: cea a Prinţului e dominată de monstruos, mama Prinţului fiind din neam de căpcăuni îşi hărţuieşte şi îşi bruftuluieşte fără încetare şi soţul, şi copilul, în timp ce la curtea Frumoasei e o veselie uşor tâmpă, dar foarte colorată, prin costume, chiar şi tristeţea împăratului şi împărătesei că nu au un copil, fiind o dulce lamentaţie. Problema este însă că o mulţime de lucruri nu le aflăm de pe scenă, ci din programul de sală, iar altele nu mai au legătură nici cu programul. După primul act, eu, care apucasem să citesc programul, le explicam celor din jur cine era personajul din primul tablou, care-i asupreşte pe ceilalti doi: o căpcăună - bărbat pe scenă - pe care (ne spune la ureche programul) împăratul o luase de nevastă pentru că era bogată. Dar după al doilea act nu am mai putut să explic nimic, căci una scria în program şi alta se petrecea pe scenă. Ca în poveste, ursitoarea cea rea, Carabosse, care, în cazul nostru, e tot una cu mama căpcăună - care e bărbat - îi meneşte Frumoasei să se înţepe cu un fus (asta în program) şi să moară, iar ursitoarea cea bună, Zâna Liliacului, îndulceşte blestemul, menind ca Frumoasa doar să doarmă o sută de ani, până va fi trezită de sărutul Prinţului. Pe scenă, însă, Frumoasa, înveşmântată în văluri albe, pure, şi izolată de lumea impură din afară într-un balon (la Mats Ek, naşterile erau sugerate de un ou, simbol
clasic pentru începutul unei vieţi), este atacată de peţitori, în frutea acestora aflându-se mama căpcăună-bărbat, şi are loc un viol colectiv. După ce Frumoasa va fi adusă la sentimente mai bune de Prinţ (duetul lor, doar parţial reuşit coregrafic, este deosebit de lung), raportul între scenă şi programul de sală se complică din nou. Doi ani mai târziu, ne spune programul, după ce îi moare tatăl şi Prinţul devine stăpânul regatului, îşi «oficializează căsătoria»(?!?), după care, ne spune iar programul, pleacă la război împotriva împăratului unui ţinut vecin. Noi vedem însă că mama căpcăună îl goneşte din scenă, după care, ne spune programul că aceasta (acesta) vrea să o mănânce pe Frumoasă, fiartă într-un cazan cu guşteri şi vipere, dar în scenă vedem că iar se pregăteşte un viol colectiv, nefinalizat de astă dată, căci apare la timp Prinţul care o salvează pe Frumoasa sa şi o anihilează pe mama-căpcăună-bărbat. La începutul şi la sfârşitul spectacolului Prinţul citeşte într-o carte, desigur povestea Frumoasei, pe care se duce şi o sărută şi în final, ceea ce pune tot restul istoriei gândite de coregraf între paranteze. Numai că această lungă paranteză a spectacolului e tare încâlcită, şi doar în parte bine susţinută de coregrafie, chiar dacă interpreţii sunt foarte buni. In seara în care am fost eu la spectacol, rolul forte al Reginei Mamă/Zâna Carabosse a fost interpretat cu vigoarea expresivă necesară de Gaétan Morlotti, iar ceilalţi doi protagonişti Prinţul - Asier Uriagereka şi Frumoasa - Noelani Pantastico, cu elanul, căldura şi, incontestabil, cu capacitatea tehnică necesară acestor roluri. Interesantă scenografia, pe mai multe planuri, a lui Ernest Pignon-Ernest şi extrem de sugestivă baia de lumini a lui Dominique Drillot, care învăluie adesea întreaga scenă. Tot astfel şi costumele semnate de Philippe Guillot servesc întru totul viziunea contrastantă a celor două curţi princiare, aşa cum au fost ele gândite de coregraf, una sumbră şi cealaltă de o veselie explozivă, materializată atât prin culorile vii, cît şi prin formele fistichii, împănate cu balonaşe pentru pântece, sâni şi pantaloni bufanţi.

In final însă, eram tare tristă, cum sunt de fiecare dată când sunt nemulţumită de un spectacol. Imi spuneam ca am avut o zi nenorocoasă, căci mai trăisem şi alte tristeţi artistice. Noroc însă că la ieşire am întâlnit un prieten. La prieteni am avut întotdeauna noroc! Medic. Persoană cu simţul realităţii. El mi-a spus că i s-a părut deosebit de interesantă accepţia modernă a conceptului de fus. Desigur, aşa era. Cum de nu sesizasem eu esenţialul? Dar după această dumirire mi-am revenit, reamintindu-mi că fără simţul umorului suntem iremediabil pierduţi. Şi în acest caz, cât şi în oricare altul.