Din totdeauna, oamenilor le-a fost frică de foamete, de secetă, de grindină, de inundaţii, de cutremure, de boli şi mai ales de molime. Odată cu izbucnirea războiului din 1941, mamelor şi nevestelor le era teamă ca fiul sau soţul să nu fie rănit sau luat prizonier şi, Doamne fereşte, să nu fi căzut pe câmpul de luptă. Şi cu timpul, după "istoricul" 23 august, frica şi-a destupat izvoarele: să nu-ţi şterpelească ruşii oaia, porcul sau viţelul din bătătură, să nu-ţi smulgă hăţurile din mână şi s-o ia la sănătoasa cu căruţa şi caii, la oraş, să nu jecmănească magazinele şi să încarce marfa cu rafturi cu tot, pe stradă, să nu te uşureze de ceasul de la mână (aveau o deosebită slăbiciune pentru ceasuri) şi pe cei, mai rari, care deţineau o maşină, să-i exproprieze în doi timpi şi trei mişcări, înjurându-i ca pe nişte "burjui" ce erau, sau dacă aceştia schiţau un gest de împotrivire, ameninţându-i şi culcându-i neîntârziat la pământ cu "balalaica", mai pe înţeles, cu pistolul automat "Kalaşnikov".
În scurtă vreme, grosul Armatei Roşii s-a scurs înspre Apus, iar peste un deceniu şi mai bine, chiar - mare minune - a părăsit ţara. Dar frica n-a dispărut. Şi-a găsit alte izvoare, parcă din ce în ce mai multe. }ăranii (cu deosebire cei înstăriţi, dar nu numai ei) se ascundeau pe coclauri, de teamă să nu-i găsească perceptorii acasă, veniţi să încaseze impozite (exorbitante) şi colectorii silindu-i, sub ameninţarea puşcăriei, să predea faimoasele cote, iar după aceea, ferindu-se cât au putut de activiştii extrem de zeloşi, care voiau cu orice preţ (inclusiv al bătăilor, al condamnărilor şi chiar al execuţiei prin împuşcare) să-i înscrie în gospodăria colectivă, pe ruseşte kolhoz.
Frica devenise omniprezentă. Oamenii înspăimântaţi, mai ales la oraş, nu mai ţineau icoana în casă, pe perete, nu mai duceau copiii la biserică, îi sfătuiau cu asprime să nu care cumva să vorbească despre ce auzeau în familie, adică împotriva regimului. Se crease un reflex emoţional, o adevărată psihoză: tremurai când auzeai pe stradă o maşină oprindu-se la poartă în toiul nopţii, când erai chemat la cadre să mai dai o nouă autobiografie, să declari ce politică făcuseră bunicii, unchii, mătuşile, cumnaţii, cumnatele, verişorii, verişoarele şi laptele pe care l-ai supt de la mamă. Aveai inima cât un purice când ascultai "Vocea Americii" şi mai târziu "Europa liberă", lăsând sonorul cât mai încet, ca să nu te audă vecinii, deşi făceau şi ei la fel. Rămâneai mut, nu te angajai în discuţii, stând la cozile interminabile de la "Alimentara", cu ceasurile, de îţi intra os prin os. Nu ştiai cine se afla în faţă sau în spate, care poate să te toarne la partid sau la Securitate. Locuiam într-un imperiu al fricii şi al înfricoşării.
Ce să mai spunem despre scris, cenzurat la sânge, la literatura constrânsă a nu se abate nicio iotă de la "linia partidului", adică a propagandei sforăitoare, a minciunii, a unui stil cenuşiu, imbecilizant. }inusem în timpul studenţiei un jurnal în care notasem nu numai reflecţii intime, literare, dar şi politice. De frica unei percheziţii, l-am expurgat mai ceva ca un cenzor de la "Direcţia Presei". Acelaşi sentiment l-au încercat şi alţii, oameni maturi, personalităţi conturate, ca Pericle Martinescu. Numai că acesta, fapt extrem de important, a avut curajul să nu-l cenzureze. Cu toate riscurile, a învins frica.
*
Îmi amintesc de o scenă petrecută la Vatra Dornei prin 1963-1964, unde l-am întâlnit pe unul dintre colegii mei mai vârstnici de la (pe atunci) Institutul de Istorie Literară şi Folclor, Valeriu Ciobanu, poet şi istoric literar, autorul unei monografii despre Hortensia Papadat-Bengescu şi al unor studii despre relaţiile literare româno-ruse. Pentru că era basarabean, fiul profesorului şi academicianul Ştefan Ciobanu, membru în Sfatul }ării în 1918, care a hotărât unirea Basarabiei cu România, fusese concediat din postul de asistent al lui G. Călinescu şi transferat la Institut, în bună măsură un fel de cimitir al elefanţilor. Valeriu Ciobanu era un flăcău bătrân, trecut bine de 40 de ani, cu durităţi de alcoolic inveterat şi cu duioşii de copil cu ochi albaştri. îi plăcea enorm să bârfească! N-a rămas nimeni din Institut, în cele două zile pe care le-am petrecut împreună, să nu fie forfecat, începând cu Profesorul şi terminând cu femeia de serviciu... Mi-a vorbit nostalgic despre începuturile lui ca poet şi despre o memorabilă vizită la Tudor Arghezi, care-i citise versurile şi-l încurajase. Faptul se întâmpla imediat după război, când poetul se afla încă într-o surdă opoziţie faţă de comunişti şi, ca atare, persecutat, silit să vândă cireşe în poarta casei de la Mărţişor, spre a supravieţui. Ne plimbam prin frumosul parc, unde mai vârstnicul meu coleg, având reputaţia de mizantrop şi de spirit malign, chema cu gingăşie veveriţele ce se jucau prin rămurişul brazilor, ademenindu-le cu alune. Când una se apropia sfioasă, i se lumina faţa de o stare de bine, de care nu prea se bucurase din partea oamenilor... în dimineaţa plecării mele, mi-am luat rămas bun de la Valeriu Ciobanu (mort prematur, bietul de el, peste puţin timp, răpus de cancer), dar, spre surprinderea mea, îl văd la gară la ora 3 după-amiază, oră incomodă pentru un tabietliu. Când mă zări, se îndreptă precipitat spre mine, mă cheamă deoparte şi-mi povesti cu răsuflarea tăiată următoarele: s-a dus în acea zi, pe la orele 12,30-13, la unul din puţinele restaurante din staţiune. Localul era aproape gol, o singură masă fiind ocupată de un grup de persoane, care, prin comportament, păreau foarte importante. Chelnerul, profund respectuos, nu mai prididea aducându-le platoul cu fripturi (crude), spre a-i consulta, şi frapiere cu vin şi apă minerală. După o destul de lungă aşteptare, Ciobanu se bucură, în fine, şi el, de atenţia ospătarului: "Ce-aţi dorit?" "O friptură", spuse el. "N-avem". "Cum nu aveţi? Pe dânşii de la masa de-alături cum i-aţi servit?" "Nu avem", continuă s-o ţină pe-a lui chelnerul. Lui Ciobanu i se urcă sângele la cap. "Ce înseamnă asta, domnule, izbucni el, democraţia este pentru unii mumă şi pentru alţii ciumă? Dă-mi condica de sugestii şi reclamaţii!" Ospătarul se execută. în timp ce-şi vărsa focul, enervat, Ciobanu auzi de la masa de alături un glas care-i cerea ascuţit să noteze exact numele şi adresa. "Da, sunt cercetător la Academia Română!" Se angajă o discuţie destul de aprinsă, care, la un moment dat, îl puse pe gânduri pe Ciobanu. în capul mesei, înconjurat de "băieţi", se găsea un tip foarte sigur pe el, pentru care bătălia şi nu numai pentru o friptură (la propriu şi la figurat) era de mult câştigată. După ce-şi formulă revendicările culinare, semnând şi punându-şi adresa, mai vârstnicul meu coleg îl întrebă pe ospătar cine e persoana. Acesta îi răspunse şoptit şi parcă timorat: "Tovarăşul Manole Bodnăraş!" (Nici mai mult, nici mai puţin decât şeful Securităţii Suceava şi fratele lui Emil Bodnăraş!) Bietul Ciobanu a sfeclit-o. Ceru să i se dea condica înapoi şi să-şi retragă reclamaţia, dar nu fu chip. Se duse la responsabil şi acesta îi spuse că nu poate rupe fila respectivă... îi propuse, în schimb, o soluţie de compromis, şi anume să adauge un fel de P.S., în care să menţioneze că, ulterior, a fost informat că cei de la masa cu pricina fuseseră serviţi "cu materialul clientului!" Ceea ce foarte încurcat şi făcu, parcă scriind cu mâna altuia. îmbuibatul din fruntea Securităţii Suceava n-a avut nici măcar politeţea elementară, probabil nu ştia ce-i aceea generozitate, să-i dea dispoziţii ospătarului să-l servească şi pe cercetătorul-protestatar, nu cu altceva decât cu o... fleică.
De la restaurantul de unde plecă nemâncat, Ciobanu o porni direct la gară, unde ştia că mă aflu, să-mi povestească cele întâmplate, să se "descarce" şi să mă întrebe înspăimântat: "Ce crezi? Oare mă arestează?" Ce-i puteam spune decât să-l liniştesc? Nu l-au arestat, însă frica era mai rea ca o detenţie...
