„Praga este intangibilă, ... este un cerc fermecat, cu Praga niciodată nu le-a mers, cu Praga niciodată nu le va merge.” Cu acest optimist mesaj, profetizând victoria apărătorilor literaturii asupra duşmanilor ei, scriitorul spaniol Enrique Vila-Matas îşi încheie romanul metaficţional El mal de Montano (2002), al doilea dintr-o tetralogie dedicată problemelor şi soartei literaturii în pragul secolului XXI. Trama acestuia se ţese imprevizibil în jurul obsesiilor unui narator protagonist „bolnav de literatură”, precum Don Quijote (şi nu mai puţin Vila-Matas şi Kafka). El însuşi scriitor, Montano îşi propune să salveze „literatura reală, cea adevărată” şi „durabilă” ameninţată cu moartea de exponenţii unei literaturi aparente, perisabile, aservite intereselor mercantile, care dirijează o halucinantă, kafkiană, invazie a cârtiţelor cuibărite în muntele insulei Pico din Arhipelagul Azorelor.
Invocată ca o formulă magică într-un ritual, Praga este metaforic oaza literaturii autentice, pentru Enrique Vila-Matas ea înseamnă Kafka, reperul axiologic care impune şi implicit invalidează. Tot la Praga îşi trimisese autorul spaniol şi personajele din primul său roman important, Historia abreviada de la literatura portátil (1985), scriitorii shandy, avangardişti, contestatari şi rebeli, din diverse culturi ale lumii, care numai în acest spaţiu urban propice îşi pot afirma adeziunea la principiul libertăţii artei şi pot da saltul în irealitatea stimulativă, bântuită de fantasma kafkiană a dedublării, zămislitoare de acele alcătuiri suprarealiste numite odradek sau golem.
Praga a devenit „oraşul lui Kafka”, antonomază ce se pune în evidenţă (fie şi de o propagandă turistică vulgarizatoare, care transformă oraşul într-o „Kafkapanoramă”, după cum remarca acelaşi Vila-Matas), mai cu seamă la momente aniversare, cum este în acest an, desemnat anul Kafka, împlinirea a 130 de ani de la naştere. Legătura dintre oraş şi scriitor se vădeşte în ambele sensuri. Capitala Cehiei îi datorează lui Kafka aura mitului literar, care i s-a adăugat faimei dobândite de-a lungul istoriei, de sălaş al misterelor şi supranaturalului, graţie spectaculoaselor cercetări ezoterice sau experimente ocultiste pe care le-a găzduit. Iar ambianţa pragheză cu specifica ei diversitate a culturilor proprii grupurilor naţionale conlocuitoare, a favorizat formaţia lui Kafka în spiritul multiculturalităţii, contribuind, după cum observa scriitorul mexican Sergio Pitol, la „configurarea unei voci strict individuale”. O voce care, imediat percepută în opere ca Metamorfoza, America, Procesul, Castelul, Colonia penitenciară, Verdictul, Josefina cântăreaţa etc.), le-a adus o celebritate universală. Prin problematica existenţială pe care o abordau (absurdul existenţei, libertatea ameninţată de mecanismele şi tacticile unei societăţi bazate pe autoritarism şi birocraţie), viziunea şi modalitatea expresivă (suprarealismul, realismul magic), ca şi ineditul scriiturii acestea au deschis noi orizonturi literaturii din secolul trecut.
Impactul operei kafkiene în lumea literelor a fost şi este incontestabil, dar la un nivel mai profund şi mai general, al spiritului sau ideilor. Inimitabilul Kafka nu a avut continuatori, dar a exercitat o influenţă stimulatoare asupra multor scriitori. Lectura Metamorfozei, de pildă, îl ajută pe tânărul Márquez, aşa cum consemnează el însuşi în autobiografia Vivir para contarla, să aleagă modalitatea fantastică a realismului magic pentru scrierea faimosului său roman Cien años de soledad. Ulterior, romanul scriitorului columbian şi alte opere ale literaturii latino-americane, care asimilase în mod creator suprarealismul francez, au adus scriitorilor din Spania anilor şaizeci un exemplu de urmat, în privinţa renovării formei estetice, în spiritul celor mai noi orientări ale literaturii americane şi europene (inclusiv cea reprezentată de Kafka).
Operele lui Franz Kafka au avut în spaţiul cultural hispanic o timpurie şi empatică receptare, concretizată în traduceri, comentarii şi reflecţii. Limba spaniolă deţine prioritatea cronologică în traducerea şi editarea operelor kafkiene. Prima traducere într-o limbă străină, alta decât germana, este cea a Metamorfozei, publicată la Madrid, în 1925, aşadar la numai un an după moartea lui Kafka, în prestigioasa Revista de Occidente a lui Ortega y Gasset. Tot o premieră este editarea volumelor de Obras completas (începând din 1999), sub îngrijirea lui Jordi Llovet, eseit, critic, profesor şi traducător (inclusiv al Metamorfozei, în catalană, 1978). Este prima versiune într-o altă limbă care urmăreşte ediţia critică germană, definitivă, din 1983.
De cealaltă parte a Oceanului, s-a vorbit despre o traducere din 1938 şi apoi o alta, din 1943 la editura argentiniană Losada, intitulată La metamorfosis y ocho relatos, ambele (încă) atribuite lui Jorge Luis Borges, care semnează şi prologul. Dar asupra paternităţii primelor traduceri din Spania şi din Argentina s-au ivit, în ultimul timp, semne de întrebare şi s-a emis ipoteza unui unic traducător, neidentificat. „Jorge Luis Borges nu a tradus niciodată opera La Metamorfosis”, conchide profesoara Cristina Pestaña Castro după ce, compararând toate variantele existente, constată că este vorba de acelaşi text, cu mici şi nesemnificative modificări. Oricum, Borges s-a aflat printre primii (încă din 1916) cititori şi susţinători ai lui Kafka, atras fiind de originalitatea prozelor şi de personalitatea autorului. Sunt la mijloc afinităţi evidente şi coincidenţe la nivel tematic şi estetic care nu au întârziat să atragă atenţia specialiştilor. Pe cei doi scriitori îi apropie interesul pentru misterul creaţiei, pentru scrierile şi sensurile oculte, ale cabalei de pildă, pentru destinul uman la scară individuală, dincolo de marea Istorie. Ambii descoperă absurdul din viaţa omului în confruntare cu fiinţe sau entităţi superioare, recurg la procedee similare, motivul labirintului, parabola, fantasticul şi nu în ultimul rând, preferă formele scurte ale prozei. Îi uneşte chiar ceea ce finalmente îi separă, forţa şi originalitatea creaţiei, care a produs câte o paradigmă personală, modelul kafkian şi modelul borgesian.
Kafka şi opera sa sunt teme de reflecţie în prozele scurte ale lui Borges, eseistice sau ficţionale. Din prima categorie face parte cunoscutul text Kafka y sus precursores, datat 1951 şi inclus în volumul Otras inquisiciones din 1952. Borges mărturiseşte că după ce prima lectură îi revelase singularitatea lui Kafka, ulterior a recunoscut „vocea sa, obişnuinţele sale, în texte din diverse literaturi şi din diverse epoci”. De pildă în paradoxul „contra mişcării” ilustrat de sofistul Zenon prin competiţia dintre Ahile şi broasca ţestoasă, descoperă „primele personaje kafkiene” şi „forma” problemei din Castelul. Un alt text borgesian, El milagro secreto, din 1943 şi publicat în volumul Ficciones, în 1944, ficţionalizează, prin introducerea fantasticului ca timp subiectiv, o circumstanţă din realitatea biografică a lui Kafka, dramatica luptă cu timpul a creatorului decis să-şi desăvârşească opera.
Ceea ce apreciază Borges la Kafka, după cum declară într-un interviu cu Osvaldo Ferrari, în 1998, este „condiţia lui de clasic şi faptul că putem să-l citim şi să uităm circumstanţele – lucru care se întâmplă cu foarte puţini scriitori, din câte ştiu eu –, demonstrează acest lucru.” Clasicitatea, pe care Borges i-o atribuie lui Kafka, având-o nu mai puţin el însuşi, presupune şi actualitatea. Kafka rămâne actual, pentru că, dincolo de circumstanţa istorică a epocii sale, pătrunde în zone profunde ale fiinţei umane, captează aspecte fundamentale ale relaţiilor interumane şi problematizează conflicte provocate de condiţia individului controlat şi anihilat de mecanismele implacabile ale puterii, exercitate prin legi şi norme absurde. Faptul că asemenea situaţii, tipologii umane şi ambianţe, adesea calificate drept kafkiene, au rămas valabile, chiar acutizate, în lumea modernă şi postmodernă, explică, împreună cu alte raţiuni legate de exemplaritatea de ordin estetic, prezenţa constantă a lui Kafka în memoria şi scrierile, eseistice sau artistice, ale unor scriitori consacraţi de astăzi.
Printre aceştia, Roberto Bolaño (1953-2003), care înaintea dispariţiei sale s-a dedicat şi el cu încrâncenare scrisului intens, ca şi Kafka, pentru a-şi termina opera. Intransigent în judecăţile sale critice, necruţător cu literatura de consum şi cu „avalanşa de glamour” din literatura actuală, scriitorul chilian îşi arată admiraţia faţă de Kafka cu diverse prilejuri şi îi aduce un omagiu în povestirea El policía de las ratas –Poliţistul şobolanilor–, inclusă în volumul de proze scurte El gaucho insufrible, apărut postum; un text care, în formă dramatizată, a revenit în atenţia publicului cu prilejul spectacolului care a deschis, în vara acestui an, Festivalul Internaţional de teatru din cadrul Bienalei de la Veneţia. Trama de factură poliţistă, ambianţa fantastică a personajelor şobolani mişunând prin labirintul de canale de la subsol şi procedeele alegorice îi servesc scriitorului chilian pentru a da formă poetică unei viziuni apropiate de cea kafkiană, asupra condiţiei tragice a individului în societate, victimă a alienării şi degradării, a incomprehensiunii faţă de cei diferiţi, adică artiştii, indivizi înzestraţi cu harul artei. Au fost recunoscute aici numeroase intertexte cu povestirea kafkiană Josephine cântăreaţa sau poporul şoarecilor din 1924, mai ales că există şi un indiciu explicit: poliţistul Pepe el Tira este unul dintre nepoţii miticei cântăreţe Josefina.
Substanţială este prezenţa lui Kafka în opera scriitorului spaniol invocat la începutul acestui articol. Metaficţionale prin excelenţă, scrierile lui Enrique Vila-Matas (1948, Barcelona) includ diverse forme de intertextualitate vizând operele scriitorilor predilecţi, printre care şi autorul Metamorfozei. Acestuia îi aduce ca omagiu special un întreg volum de povestiri situat în întregime sub zodia Kafka, începând cu titlul Hijos sin hijos -Fii fără fii (1993), care sugerează conflictul tată- fiu, refuzul copilului de a repeta destinul tatălui, ca protest împotriva constrângerii exercitate de tradiţie, normă, convenţie. Cartea este o combinaţie de autobiografie, ficţiune şi istorie a Spaniei în ultimii 41 de ani, din care nu lipsesc elementele ludice şi simbolice, concentrate în jurul cifrei 41 care desemnează polisemic: vârsta lui Kafka în anul morţii şi vârsta abia împlinită de Vila-Matas; numărul intertextelor kafkiene inserate de autor în cele unsprezece povestiri, pentru a crea o „atmosferă livrescă şi cehească”, „citate ascunse” din scrierile lui Kafka, nesemnalate de autor, urmând ca cititorul să le ghicească, eventual, dar nu neapărat necesar.
În schimb trimiterile la tematica prozelor kafkiene sunt evidente în paratexte. Titlul, Fii fără fii poate fi o parafrază a sintagmei „fiii fiilor mei” din textul kafkian Preocupările unui tată de familie şi mai cu seamă defineşte destinul personal şi scriitoricesc al lui Kafka, el însuşi un fiu fără urmaşi, în viaţă şi în literatură. Iar epigraful este o însemnare din Jurnalul lui Kafka, purtând data de 2 august 1914: „Germania a declarat război Rusiei. După-amiază, m-am dus să înnot”. Dar Vila- Matas, un împătimit al citatului şi falsificator nonşalant, partizan al unei pseudoepigrafii de sorginte borgesiană, a pus un accent semantic operând o mică modificare în textul original, care sună impersonal, astfel: „Germania a declarat război Rusiei. După-amiază, şcoală de nataţie”. Titlul şi epigraful prefigurează nucleul tematic al cărţii, relaţia/tensiunea între tată şi fiu, în paralel cu aceea între Istoria cu majusculă şi istoria cu minusculă, două forme concrete ale conflictului specific kafkian dintre autoritate şi supunere, pe fondul lipsei de comunicare.
Axa conceptuală, opoziţia planurilor, ambianţa ireală, uneori absurdă sau suprarealistă, în care personaje ciudate, extravagante, instabile, trec prin experienţe suprarealiste, ca şi tonul cărţii amintesc de proza kafkiană, deşi există diferenţe evidente ca formă şi tonalitate aşa cum se poate constata citind povestirea Un paseo repentino în paralel cu textul kafkian având acelaşi titlu (Neaşteptată plimbare).
Referirile la Kafka revin în volumul de povestiri Exploradores del abismo, 2007. În textul introductiv, intitulat Café kubista, Vila- Matas evocă voiajul său la Praga şi câteva spaţii emblematice, precum cafeneaua kubistă, care îl conectează la creativitatea extremă. Una din povestirile cele mai ample din volum, Niño, care reia conflictul tată-fiu, poate fi analizată comparativ cu Verdictul kafkian, considerat de Vila-Matas „cea mai de neuitat şi cea mai teribilă dintre povestirile lui Kafka”. Scriitorul spaniol abordează relaţia tată-fiu prin ambiguizare şi extindere semantică a termenului de tată natural, devinit în final Tatăl ceresc, autoritatea supremă care hotărâşte discreţionar, prin verdict inapelabil destinul şi sfârşitul copilului.
Consideraţii despre arta naraţiunii, viziunea şi personalitatea lui Kafka se găsesc presărate în jurnalul personal, în articolele şi eseurile pe care Vila- Matas le reuneşte în două volume antologice, Dietario voluble (2008) şi Una vida absolutamente maravillosa. Ensayos selectos (2011). Din paginile acestora se poate constata încă o dată că scriitorul ceh este pentru Vila-Matas un reper permanent, vizibil sau subiacent, în literatură şi în viaţă. O prezenţă vie, invocată în legătură cu unele evenimente din societatea contemporană, de exemplu, atacul terorist al Manhattanului, de la 11 septembrie 2001: „M-am gândit la Franz Kafka. El a imaginat o schimbare, transformarea unui slujbaş într-un gândac. Ce-ar fi gândit văzând spectacolul de foc al Manhattanului? ...imaginile spectaculoase care întreceau orice ficţiune de la Hollywood?”
Dar nu numai marile evenimente, ale Istoriei cu majusculă, duc gândul la Kafka, ci şi câte un fapt cotidian, care afectează istoria, cu minusculă, a individului. Iată cum revelă Vila-Matas absurdul unei situaţii binecunoscute, inutilul „control al periculoaselor paste de dinţi şi deodorante” care produce „spectaculoasele cozi din aeroporturi”, mai ales în zilele de sărbătoare: „Partea proastă este că împotriva normei care interzice îmbarcarea cu lichide nu puem lupta noi cetăţenii. Pentru că numita normă nu a fost niciodată publicată, aşa încât noi nu putem verifica sau în acest caz contesta conţinutul ei. Trăim în lumea normelor invizibile. Cine a citit Procesul lui Kafka, va fi ştiind că situaţia este exact ca în roman. Ne aflăm în faţa unei norme eterice. De ce e secretă?”
În contemporaneitatea noastră, capitalismul de ficţiune în care trăim provoacă tot mai des asemenea întrebări. La 130 de ani de la naştere, Franz Kafka (Praga, 3 iulie 1983 – Kierling, Austria, 3 iunie 1924), mit literar şi creator al unui univers fantastic cu rădăcini în realitatea profundă a existenţei umane, rămâne de o ardentă actualitate.