în generaţia 1980 de poeţi, Romulus Bucur face figură distinctă, încă de la debutul său în volumul colectiv Cinci (1982), printr-o poetică evoluată. Aparte de experimentalismul mai degrabă modernist al unor „optzecişti” ce vor miza pe textualism, Bucur are un postmodernism à l’américaine asumat şi coerent: atât în conceptul său, cât şi în versurile care-i dau formă. Biografismul şi prozaismul atent construite ale poeziei, inserarea eului concret în textul ce desfăşoară „la vedere” o serie de întâmplări şi un set de emoţii, jocurile grafice de care în Cântecel(e) (1998) se va face abuz, intertextualitatea arată un poet care ştie de la bun început ce face; şi sigur pe arta sa. În Literatură, viaţă, volumul din 1981 cuprins în antologia Opera poetică, cinci versuri scurte dintr-un text intitulat „banal” salată de fructe au valoarea unui manifest liric. E o artă poetică aici, strecurată în descrierea unei petreceri de Revelion, cu „toată familia în jurul mesei/ în noaptea de anul nou”. Dintre personajele reunite la petrecere, unul pare că se ridică şi vorbeşte în numele lor: „ne luăm de mâini şi/ renunţăm la metafizică/ şi la simboluri/ şi ne bucurăm/ că trăim”. E vorba de literatură, acum (cea din titlul volumului), dar una făcută să se amestece cu viaţa, să o exprime într-un registru stilistic neutru, să nu se evidenţieze. Poetul caută şi găseşte un limbaj apoetic pentru situaţii şi stări existenţiale, iar acestea nu sunt puse pe umerii unei umanităţi generice, care să presupună metafora şi simbolul. Subiectul e individualizat, iar lirica, personalizată: unul dintre personaje, chiar cel care vorbeşte mai des şi mai mult, este romulus bucur, într-o căutată (şi uneori excesivă) tranzitivitate.

subtilitatea acestei poetici destul de avansate pentru anii 1980, în lirica noastră, constă în suprapunerea de efecte „structurale” ale unor versuri ce ţin, în acelaşi timp, de limbajul curent şi de unul care se deconstruieşte. Pe de o parte, tonul familiar al textului şi accesibilitatea sa dau impresia unei poezii friendly, uşor de „apucat” de oriunde. Pe de alta, la o lectură mai atentă, cititorul va observa cum textul este deconstruit pe măsură ce se apropie de final, autorul „desfăcând” versurile pe care tocmai le-a scris şi arătând procedeele de fabricaţie. Un text intitulat, nu foarte liric, nevastă-mea înfăţişează două personaje, dintre care unul este, fireşte, poetul nostru, care scapă de frecatul pe jos şi de bătutul covoarelor prin aceea că scrie poezii. Una e chiar asta, cu o nevastă foarte îngăduitoare, care îi citeşte colile şi zice că „sunt bune”: „e fată bună acum/ în loc să frec pe jos să bat covoare/ sau alte alea ce intră în atribuţiile/ unui soţ nu model dar barem normal/ eu scriu poezii/ pentru liniştea noastră/ adică îi întind colile de hârtie/ acoperite cu un scris oricum/ greu lizibil şi văd/ că mă priveşte tandru ca şi cum/ s-ar abţine să-mi zică vreo două/ totuşi frântă de oboseală/ se aşază cinci minute/ în fotoliu şi mi le cere/ zicând apoi sunt bune/ lasă-le aşa nu schimba nimic”. Urmează o analogie şi mai puţin poetică, cu o constipaţie a femeii la o coadă la lapte (cititorii tineri de azi vor pricepe totuşi mai greu ce înseamnă coadă la lapte), iar soţul-poet o transcrie ca parte a discuţiei critice cu nevasta despre versurile sale: „ştii cum e ca atunci/ când stau la coadă la lapte/ (parcă ai scris şi o poezie/ despre asta şi ţi-au scos/ cuvântul coadă sau l-ai scos/ chiar tu ca să eviţi discuţiile/ cu cenzura oricum tot aia e)/ şi sunt constipată de trei zile/ şi brusc simt că explodez”. Poeziile lui Bucur fiind scurte şi o coadă la lapte în anii 1980 durând circa trei ore, jumătate de volum ar putea fi gata. Poezia se încheie curând, printr-o alternare rapidă a persoanei gramaticale, cu schimbarea jucată a perspectivei: „poate are dreptate/ oricum perseverez/ ca atunci când alergi în neştire/ fără să ştii cât trebuie să mai rezişti/ sau să coborâm de tot registrul/ stilistic ca atunci când te apuci totuşi/ de ce ai evitat la început frecat pe jos/ bătut covoare spălat vase/ n-ai chef/ dar dacă e musai e musai”. Întreg volumul nimic al lui Cărtărescu, cu versuri scrise între 1988-1992, şi publicat în 2010, iese din aceeaşi poetică a refuzului simbolisticii şi imagisticii poeziei.

problema, la Bucur, este că foarte greu şi destul de târziu va reuşi să se desprindă de propriul stil apoetic, rulat încontinuu şi pierzându-şi, prin aceasta, coeficientul de insolitare artistică. Făcută o dată, de două ori, de patru, de douăzeci şi şapte de ori, o aceeaşi experienţă îi reconfirmă poetica, dar ajunge să piardă „pe drum” poezia. E ca şi cum un poet metaforizant ar face exces de metafore sau unul cu predilecţie pentru simboluri ar simboliza majoritatea elementelor şi aspectelor poeziei. E prea mult. De atâta banalitate căutată şi de atât prozaism injectat în text, poezia devine – paradoxal – artificială şi inautentică. În mai multe rânduri, autorul nu mai este capabil să dozeze accentele şi devine fie cvasi-grosier (ca în versurile anterioare cu constipaţia femeii), fie emfatic. Surprinde neplăcut, la capitolul din urmă, stângăcia cu care poetul prozaismului şi biografismului liricizează într-un regim aşa zicând „elevat” al expresiei: „pisică la pândă într-un ungher/ moartea ta adolescentă”; „Spaima mă răsturnase/ pe spate/ şi-mi ouase un ou uriaş/ pe piept”; „mari amfore de noapte/ înfipte din loc în loc/ în nisip”; „suspendă-ţi gândurile/ ca pe nişte păstrăvi/ deasupra unui pârâu/ de munte”.

Când iese din zona „de confort” a deconstruc- ţiei textului şi se străduieşte să facă, el, imagini „poetice”, Bucur scrie o lirică de acest nivel. Când, dimpotrivă, încearcă să fie ironic şi să se joace de-a poezia, efectul va fi strident nu în registrul solemn, ca dincolo, ci în cel ludic. Un poem precum tehnologie didactică sau ce naşte din pisică putea fi aruncat la coş, dacă autorul nu ar fi avut convingerea că îl reprezintă: „să ieşim în vârful picioarelor/ să nu speriem miţa/ care conform unor impulsuri/ adânc înrădăcinate în codul ei/ genetic aruncă/ ceva în sus sub privirile/ uimite al puiului/ peste vreo jumătate/ de oră încă înainte/ de a ajunge la poartă/ puteam auzi un mieunat/ ca o lăbuţă ridicată timid/ «pe mine mă cheamă/ miţurel mai vii/ şi mâine/ să ne jucăm/ şoricelule?»”. În fine, inclusiv în regimul de expresie preferat, cel din rama unei deconstrucţii inteligente, poetul scrie foarte convins de el însuşi o poezie, eufemistic spus, neconvingătoare. Să vedem mai întâi Ulise din volumul Greutatea cernelii pe hârtie, un text excelent: „Prin noianul de lume al gării/ a apărut un bărbat cu înfăţişare ciudată/ cerând un bilet/ spre Ithaca// M-am uitat la îmbrăcămintea lui sărăcăcioasă/ la faţa lui brăzdată/ la tremurul uşor al mâinilor// Şi am încercat să nu mă gândesc la nimic/ decât la fericirea simplă/ a acestui om/ ce se întorcea acasă”. Şi acum Odiseea, VII, 224, text ratat mai întâi prin ironie culturală excesivă, iar apoi prin emfază lirică: „ulise în ecranizarea tv/ a odiseii mâncând brânză/ cu ceea ce dialectal se numeşte brâncă/ (da domle grecii/ ce cultură)/ cântecul coboară la vale/ torent ce duce/ pietre arbori civilizaţii/ cetăţi ce se prăbuşesc/ ca un ecran sfâşiat/ păstrând totuşi ultima imagine/ («Cetăţean al oraşului ideilor» HA!)// albastrul mării întâlnindu-se/ cu cerul dintre stânci/ corabia de cuvinte/ pâinea şi circul nostru/ de toate zilele”. Poetica evoluată nu oferă, din păcate, un text pe măsură.

Din antologia de faţă, cu şase volume de autor şi un grupaj de poeme dintr-unul colectiv, destul de puţine sunt textele de referinţă. Cel mai realizat este şi cel mai nou: Arta războiului (2015), cu două puternice poeme în care moartea fratelui intră în acelaşi „povestit” tranzitiv al unei zile prozaice. Aceasta îmi dă imaginea unei evoluţii, căci din restul „operei poetice” a lui Romulus Bucur un autor mai exigent cu el însuşi ar fi făcut un singur volum.