Cosmin Perţa,
În
n urmă
nu mai e nim
mic,,
roman,
Iaşi,
Editura Polirom,
2015, 200 pag.
Îmi pare rău că m-am grăbit
să public cartea mea despre
250 de cărţi proaste. Dacă
mai aşteptam puţin, puteam
să includ în sumarul ei şi
romanul lui Cosmin Perţa,
În urmă nu mai e nimic,
apărut de curând. Aş fi ajuns
astfel la un total de 251.
Cosmin Perţa nu e la prima carte
proastă. În 2012 el a pus în circulaţie
un poem ratat de mare întindere, de
fapt un roman delirant prezentat
ca poem, Teofil şi Câinele de lemn,
asupra căruia semnatarul unei prezentări
de pe coperta a patra, „Un băiat”
se pronunţă cu sinceritate:
„Băi, Perţa ăsta e de belea. N-am
mai citit niciun scriitor de ăsta,
care să-ţi frece creierii cum o face
el. După ce termini cartea te învârţi
în cerc în mijlocul camerei, ca un
tâmpit, şi nu ştii ce-i cu tine, frate,
pe bune. Eşti praf.”
Romanul În urmă nu mai e nimic,
la fel de strident-fantezist, face şi
el victime. În ultimul număr din revista
„Orizont”, alt comentator, de data
aceasta nu „un băiat”, ci un critic
literar (remarcabil prin inteligenţă
critică şi bun-gust), Alexandru Budac,
exclamă exasperat: „Dacă asta vindem
azi drept literatură, atunci mai
bine ne apucăm de pictură rupestră.”
Romanul începe şocant cu decapitarea
unui bătrân (în urma unui accident
de muncă) în prezenţa nepotului său:
„Când capul desprins al bunicului
s-a rostogolit pe pământ, zeci de
vrăbiuţe care îşi făceau baia de
praf s-au împrăştiat speriate care-ncotro.
Era totuşi destul de cald pentru
începutul lui mai.
Eu aveam 11 ani, bunicul, 74.
Accident de muncă, aşa i se spunea
momentului aceluia în care o bucată
mare de lemn vine în zbor şi-ţi
rupe capul.”
Dacă folosea acest început de roman
ca pe un GPS, autorul putea ajunge
departe. Dar el se abate de la direcţia
iniţială şi iese în afara literaturii.
Întâmplarea senzaţională cu decapitarea
bunicului dispare îngropată sub o
grămadă de alte întâmplări ieşite din
comun, multe fantasmagorice şi lipsite
de o semnificaţie estetică. Protagonistul
romanului povesteşte, la persoana
întâi, cum angajează un echipaj pentru
o corabie de piraţi cu care să plece
spre America, traversând oceanul,
cum dracul îl obligă să o ia cu el pe
fiica dracului, cum până la urmă nu
mai întreprinde nicio călătorie, cum
descoperă nişte ciuperci uriaşe pe
fundul unei piscine, cum unchiul său,
unul dintre ospătarii lui Ceauşescu,
este recrutat ca spion de Serviciile
Secrete americane, cum tatăl său,
în tinereţe, pentru a scăpa de logodna
forţată cu fiica unui ofiţer de Securitate,
mănâncă 13 farfurii de supă, îngrozind-o
pe virtuala soacră, cum acelaşi personaj
ţine pe penis o stinghie de care sunt
atârnate patru haine de blană, cum
el însuşi, personajul-narator, îi strecoară
o bancnotă în chiloţi unei stripteuze
(„am simţit pentru prima oară senzaţia
unui deget strecurat în interiorul cald,
umed şi lipicios al vulvei”), cum doi
tineri de vârsta lui încearcă să-l convingă
să facă sex în grup fără femei, cum
fuge de acasă, cum se călugăreşte
şi ascultă îndemnurile părintelui
Sofronie, cum citeşte o carte de Savatie
Baştovoi, cum devine funcţionar al
unei instituţii în toaleta căreia este
descoperit un funcţionar cu beregata
tăiată, cum vede într-o zi, în instituţie,
„nişte cocoşaţi, bărbaţi şi femei, care
mergeau încet, în şir, pe coridoare,
orăcăind ca broaştele, gheboşaţi şi
orbi şi ţinându-se unul de hainele
celuilalt”, cum îndeplineşte un
ritual straniu împreună cu o femeie
care îl place: „A luat un cuţit şi m-a
crestat chiar în venă, apoi a făcut acelaşi
lucru cu vena ei. A vărsat sângele
nostru amestecat într-un pahar,
apoi m-a pansat. A aprins cinci lumânări
şi a pus paharul cu sânge în mijlocul
lor, apoi s-a uns pe faţă cu cenuşă şi
m-a uns şi pe mine” etc. În toate aceste
peripeţii de roman picaresc chinuit,
lipsit de farmecul aventurii naive, este
însoţit de fiica dracului.
Romanul poate fi citit ca o
autobiografie, reconstituită cu ajutorul
unei memorii selective şi al unei
imaginaţii scăpate de sub control. Ca
şi la alţi prozatori din noul val
impresionează neplăcut preferinţa
pentru scatologie. (La vârsta de nouă
ani personajul află, de pildă, de la
doi băieţi de vârsta lui că sexul fetelor
este „ca o păstaie plină de caca”.)
Referenţii secreţi de la Editura
Polirom (aceia pe care îi evoca Lucian
Dan Teodorovici cu evlavie, ca pe o
instanţă critică exigentă şi incoruptibilă)
au citit, probabil, din greşeală, o altă
carte atunci când şi-au dat
consimţământul pentru publicarea
acestui roman.
