Liviu Georgescu, În umbra luminii, postfaţă de Mircea A. Diaconu, Piteşti, Editura Paralela 45, 2014.

Coperta colecţiei de Ionuţ Broştianu, 2014, 64 pag. Poezia lui Liviu Georgescu, complicată, esoterică, având ceva sumbrumisterios, ca pictura murală din vechi biserici, place numai unor cunoscători. Poetul nu face niciun efort să cucerească publicul larg. Dimpotrivă, ca şi cum ar avea oroare de succes, se refugiază într-o simbolistică obscură, inaccesibilă cititorilor obişnuiţi.

Volumul În umbra luminii (ce titlu atent elaborat!) reconfirmă programul estetic intelectualist bazat pe nonseducţ ie al autorului. În cuprinsul lui identificăm de la început – ca o noutate în evoluţia scrisului lui Liviu Georgescu – influenţa poeziei sentenţioase din 11 elegii de Nichita Stănescu.

Ne răsună încă în minte versurile sibilinice din prima elegie stănesciană:

„Din el nu străbate-n afară/ nimic; de aceea nu are chip/ şi nici formă. Ar semăna întrucâtva/ cu sfera,/ care are cel mai mult trup/ învelit cu cea mai strâmtă piele/ cu putinţă. Dar el nu are nici măcar/ atâta piele cât sfera.// El este înlăuntrul – desăvârşit,/ şi,/ deşi fără margini, e profund/ limitat./ Dar de văzut nu se vede.”

Exact acest ton lapidar-apodictic îl regăsim în primul poem – Înlăuntrul – din cartea lui Liviu Georgescu:

„În jurul meu e o sferă, o coajă cu puf./ Alături, strugurii se coc pe funii, încet./ Înlăuntrul e plin de ceruri, iar mişcările clocesc/ tumultul întunecat al învierii. Nu se vede nimic./ Pleoapele se desfac cu greu./ Timpanele se răstignesc pe vibraţii/ şi gândul odişneşte pe oase albe de îngeri.// Nimic nu scapă, nimic nu intră, totul stă în tot,/ chircit în criptele punctului.”

Există şi o diferenţă flagrantă. La Nichita Stănescu cuvintele sunt abstracte, străvezii (necuvinte!), la Liviu Georgescu au o materialitate grea. Dar intonaţia este aceeaşi.

În siajul poeziei lui Nichita Stănescu, Liviu Georgescu recurge şi la o anatomie himerică, imaginându-şi un uliu terifiant care îi iese din piept:

„Îmi deschid pieptul şi imediat răsare în el un uliu,/ se repede înzecit cu ciocul de plumb/ spre inima lucrurilor./ Le crapă şi le îndepărtează. Fărâmele se pierd peste tot,/ sunt tot mai departe de tine, de osul tău,/ de visul tău absorbit în tot ce ai fost la-nceput.// Dacă amurgul îţi retează beregata,/ în ea năvălesc armate/ şi raze de pucioasă sfârtecă înţelesul/ în creierul agonizând în ultimele vedenii.// Inima e smulsă din piept şi în locul ei/ apare o mască, şi în locul ei pare o groapă./ Soarele abstract şi negru se rostogoleşte/ prin artere, departe de locul smulgerii.” (Pe câmpul de luptă).

Descrierea impresionează (şi provoacă eventual reflecţii în legătură cu actul cunoaşterii), dar nu emoţionează.

La Nichita Stănescu imaginea corpului omenesc locuit de un vultur are mai mult dramatism, iar versurile imploratoare răscolesc sufletul cititorului:

„Atâta vă rog, scoateţi-mi din plămâni pe vultur./ Am să-l duc în spinare să-l îngrop la vârf de munte./ Atâta doar vă rog, scoateţi-mi vulturul din plămâni./ Mă sufoc; penele lui îmi umplu respirarea./ Strein de moartea mea/ e vulturul mort.”

În concluzie, continuarea, voluntară sau involuntară, a aventurii lirice în care s-a angajat Nichita Stănescu acum o jumătate de secol nu îl avantajează pe Liviu Georgescu. Cu adevărat demne de interes sunt, în volumul În umbra luminii, versurile în care regăsim modul de a scrie inventat de el însuşi. Mod de a scrie ultraartistizat, practicat de un poet care este şi pictor şi muzician şi care are simţul grandorii şi misterului:

„Prins între stele, gâtul meu zace pe butucul Căii Lactee/ între nebuloasele abstracte şi verzi rotindu-se ne-ncetat/ prin vidul arzând cu pierdere şi netresărire.” (Smuls);

„Chipul tău străluceşte, atrage cometele de fericire,/ peste podişul cu îngeri./ Cu aure de iubire strigătul lor doboară stânci,/ peste arbori crescuţi în artere de fum, cu plângeri,/ îi transformă în fulger sfârtecând marea/ în falduri prelungi.” (Metamorfoză).

Se remarcă din nou refuzul poetului de a-l curta pe cititor. Distant, aristocratic, bucurându-se în singurătate de propriul său vizionarism şi de imagistica barocă, el îl face pe curiosul care pătrunde în spaţiul cărţii să se simtă neinvitat şi inoportun.