Forma apei (The Shape of Water, 2017); Regia:
Guillermo del Toro; Scenariul: Vanessa Taylor, Guillermo
del Toro; Cu: Michael Shannon, Sally Hwakins, Octavia
Spencer; Genul filmului: Acţiune, Dramă, Fantastic,
Horror, Romantic, Dragoste; Durata: 123 minute;
Premiera în România: 23.02.2018; Produs de: Bull
Productions; Distribuit în România de: Odeon Cineplex
alături de Tim Burton, Guillermo
del Toro este unul dintre regizorii
reprezentativi ai cinemaului fantastic.
Labiritul lui Pan stabilea în cazul regizorului
mexican o manieră de a face film dintr-o simbioză
a istoriei cu fabulosul pur. Un numitor comun
al filmelor lui del Toro, monstruosul într-o dublă
ipostază, umană şi feerică. Monştrii umani şi
monştrii feerici populează filmele lui del Toro,
lumile cărora le aparţin fiind puse în contact de
fiinţe care au atributul copilăriei dincolo de vârstă.
Regizorul ne introduce în ultimul său film pe
apele line ale basmului pe care un narator şi martor
al întâmplărilor, Giles (Richard Jenkins), îl derulează
lent în timp ce camera plonjează subacvatic în
acvariul care a devenit o cameră inundată în care
totul pluteşte, lămpi, scaune, sofa etc., inclusiv
prinţesa mută, Elisa Esposito (Sally Hawkins), la
care basmul face referire. Când ceasul sună, visul
se întrerupe, însă decorul nu se schimbă şi în el
pluteşte o armonie deplină pe care gesturile
minuţios-ceasornicăreşti de veveriţă gracilă ale
Elisei o dictează asemeni acelor secundarului un
ritm. Din camera ei, Elisa pluteşte în apartamentul
somnoros, populat cu pisici, al lui Giles, un bărbat
în jur de 55 de ani, artist ghinionist reciclând
desene siropoase pentru reclame, pentru ca apoi
să bată câţiva paşi de step în prelungirea musicalului
care rulează pe televizorul artistului. Oraşul
Blatimore în anii 1960 nu e mai puţin idilic în
viziunea lui del Toro, care ne lasă apoi să pătrundem
în spatele butaforiei în lumea subterană a Centrului
de Cercetare Aerospaţială unde Elisa şi prietena
ei de culoare Zelda (Octavia Spencer) îndeplinesc
rolul modest de femei de seriviciu. Peste
această lume domneşte ca un spirit rău, un agent
CIA, Richard Strickland (Michael Shannon), care
administrează ultima achiziţie a laboratorului
secret, un monstru acvatic provenit din jungla
amazoniană, menit să servească ca armă strategică
în războiul rece. Coscenarist alături de Vanessa
Taylor, Guillermo del Toro lasă povestea să curgă
simplu, cu suspans şi happy end, urmând toate
meandrele melodramei. Del Toro e şi un regizor
de imagine, decorurile, luminile filtrate prin pânze
freatice, configurează un spaţiu privilegiat ca şi
în Labirintul lui Pan, un spaţiu în care (ştiinţifico)-
fantasticul se simte la el acasă. Pe acest fond care
iradiază o stranie intimitate se construieşte
intimitatea dintre prinţesa cenuşăreasă, retrasă
la adăpostul unei cuminţenii de viitoare fată
bătrână, şi monstrul feeric, omul amfibie,
într-o sublimă poveste de dragoste. În Elisa,
personajul feminin edificat de propria gesticulaţie
de balerină, păstrând ceva dintr-o candoare
neverosimilă, asociată unui chip strălucitor din
interior, fără o pronunţare deschisă a feminităţii,
regizorul pune întrega sa simpatie, dar şi un
sâmbure de poveste. Prinţesă într-un univers
imaginat, muta Elisa alunecă prin oglindă într-un
real în care o fiinţă feerică s-a strecurat. Elisa
primeşte însărcinarea de a face curat în laboratorul
unde monstrul este deţinut. Relaţia debutează
prin mici acte de generozitate alimentară, dar
evoluează foarte repede prin stabilirea unui cod
de comunicare. Del Toro proiectează povestea de
dragoste în afara convenţiilor care ţin nu doar de
rasă, de clasă, ci mult mai curajos, de regn etc.
Regizorul ne propune o reflecţie cu privire la
unicitatea fiecărei fiinţe, iar monstrul se prezintă
în regimul absolut al unicatului aşa cum un artist
este indentificat prin particularitatea stilului său
în artă. Dragostea face să înflorească această fată
timidă, modestă, o creatură discretă. De altfel,
filmul lui del Toro este populat de reprezentanţi
ai marginalilor, un adevărat salon al refuzaţilor,
începând cu Elisa, prinţesa fără voce, prietena
ei de culoare, fapt marcat într-un climat al disputelor
privind rasismul, dar şi Giles, artistul homosexual,
dezavantajat de un consumerism agresiv şi obtuz.
Feeria lui del Toro este colorată treptat de
goticul unei poveşti de spionaj, dar şi de aceste
elemente constitutive pentru un politbasm cu
trimiteri discrete, dar sesizabile la climatul politic
instituit de administraţia Trump. Regizorul
nuanţează la nivelul relaţiilor dintre personaje un
mesaj care se cuvine a fi citit pe fundal istoric şi
nu ficţional. Refuzaţii sunt cei care aparţin lumii
fabuloase, care pot întreţine o relaţie cu această
dimensiune fabulatorie, pe când agentul FBI vine
dintr-un real stors de puterile ficţiunii, ale poveştii,
incapabil să comunice cu ea, incapabil să regăsească
acest metabolism prin care copilăria captează
forţele imaginaţiei creatoare de lumi. Însă
regizorul ştie să iasă puţin din basm şi atunci
când duce relaţia dintre monstru şi Elisa
până la capăt. Ca şi în Avatar (2009), al lui
James Cameron, doi reprezentanţi a
două specii diferite, Jake şi Neytiri, aici Elisa
şi monstrul, se iubesc într-un decor feeric, unul
silvan sau unul acvatic. Însă del Toro nu-şi sexualizează
pe deplin universul feeric, peterpanesc, candoarea
rezistă în pliurile noir-ului mixat pe un thriller
care mixează basmul cu ceva din atmosfera epocii
suspiciunii generalizate care poartă amprenta lui
Edgar Hoover. „Monstrul“ aflat în custodia CIA
este, de asemenea, vânat de serviciile secrete
ruseşti, în aer pluteşte parfumul de igrasie şi
cloroform al războiului rece. Lipsită de capacitatea
de a comunica verbal, fata găseşte un alt limbaj,
cel al muzicii, prin care emoţia se insinuează în
universul acvatic al monstrului, în sunetele lui
Glen Miller, iar atingerea se transformă în dans,
comunicarea în coregrafie sensibilă, filmul în
comedie muzicală transportată pe apele visării.
Acesta nu reprezintă un simplu artificiu ocazional.
În fapt, prin filmul său, del Toro celebrează
cinematografia sub toate formele ei, de la filmul
mut şi thriller la comedia muzicală, filmul noir
şi chiar filmul de serie B pe care Tarantino îl
reciclează cu fervoare. Vârstele cinematografului
se amestecă, se intersectează, compun acest regim
al visării şi al nostalgiei pe care filmul lui del Toro
le proiectează pe ecranul minţilor noastre.
