Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eseu:
Folclor pentru drepcredincioşi de Mihai Bădic


A fost odata ca-n poveşti, a fost, chiar ca niciodată, un tărâm minunat, blagoslovit de Dumnezeu. Oamenii care s-au născut acolo povesteau cu gura lor - nu se ştie de unde au aflat - că, la Facere, Sf. Petru, preocupat să nu se săvârşească vreo nedreptate, l-a întrebat pe Creator de ce îngrămădeşte atâtea frumuseţi într-un singur loc. Răspunsul ar fi sunat cam aşa: "Ai răbdare Petre! Imediat voi face şi oamenii!"

Nimeni nu poate garanta că întâmplarea este adevărată, însă neamul a dăinuit până în zilele noastre, ceea ce constituie un merit, în sine. Şi dacă unii - răutăcioşi, cârcotaşi, ori de-a dreptul pizmaşi - îl bârfesc în fel şi chip, subminându-i mândria şi minimizându-i calităţile, este numai şi numai pentru că, mai totdeauna, omul bun e luat drept prost.

Fiind recunoscători proniei cereşti pentru harul investit în ţara lor, erau teribil de credincioşi. Şi atât de mare le era credinţa încât se povesteşte că odată în timpul unor inundaţii ce s-au abătut peste acele locuri, Gheorghe, un ţăran pravoslavnic, nu voia să-şi părăsească locul deşi se dăduse ordin de evacuare. Apele creşteau iar Gheorghe rămăsese singur pe acoperişul casei sale. O şalupă militară a venit să-l ia, dar omul a refuzat, spunând că Dumnezeu va avea grijă de el pentru credinţa lui nemărginită. Când elicopterul făcea ultima tură, să vadă ce mai e de salvat, Gheorghe stând intr-un picior pe coşul casei a refuzat iarăşi ajutorul, încredinţat fiind că Dumnezeu trebuia să gândească Ia fel ca el. Apele au crescut în continuare, Gheorghe s-a înecat şi astfel a ajuns în faţa Domnului.

Şi atât de mare îi era credinţa în dreptate şi adevăr încât imediat s-a şi repezit cu revolta: "Bine Doamne, eu am crezut în Tine până în ultima clipă şi Tu mi-ai luat viaţa?!..." Se spune că Dumnezeu i-ar fi răspuns: "Gheorghe, Gheorghe, de ce mă osândeşti? Eu cu tot dragul am trimis după tine, în două rânduri, ba o şalupă militară, ba un elicopter... Nu am nici o vină că tu ai refuzat ajutorul meu!" Aşadar, oamenii acelor locuri erau foarte mândri; ei credeau că Dumnezeu trebuie să-i ajute, nu ca pe toată lumea, ci într-un mod cu totul special. Ba chiar aveau adeseori impresia că El îi nedreptăţeşte aşa precum gingaş s-a exprimat un velvornic în ale fotbalului, boier cu stare şi mare iubitor de fală: "Nu ştiu de ce Dumnezeu a ţinut cu englezii... ce taină o fi aici?"

Oamenii aceştia au avut mulţi conducători curajoşi, care s-au luptat cu neamurile ce într-una voiau să le cotropească ţara. Luptau mereu şi nu aveau timp pentru altceva. Printre atâţia luptători au avut şi un cărturar care, din păcate, nu a obţinut victorii militare. După ce că n-a domnit decât doi ani, el a îndrăznit să-şi critice poporul spunând că nu iubeşte învăţătura, ba chiar că o urăşte din tot sufletul. Acesta nu a fost un lucru bun, căci i-a ambiţionat pe supuşi să arate că nu sunt chiar atât de proşti, cum zic unii şi alţii. Şi fiindcă nu aveau prea mult timp de studiu, fiind ocupaţi îndeobşte cu muncile câmpului, au cam început să-şi arate ştiinţa şi priceperea criticând ceea ce făceau alţii. Aşa de pildă, se povesteşte că odată, bunicul şi nepotul au plecat la târg să vândă un măgar. La început, mergeau fiecare pe picioarele lor. Până când, din sens contrar, trecu, pe drumul prăfuit, primul grup de gospodari. Bunicul, care încă stătea bine cu urechile, i-a auzit şuşotind: "la te uită la ăştia...merg pe jos cu măgarul lângă ei!". Bătrânul, om cu bun-simţ şi sensibil la părerile poporului, I-a aşezat imediat pe nepot în spinarea măgăruşului.

Dar n-a fost o idee prea bună. Al doilea grup de oameni a spus: "Băiatul pe măgar şi bietul om bătrân pe jos?!" Omul a schimbat ordinea priorităţilor şi s-a suit el pe măgar. Zadarnic! Opinia publică s-a răsucit şi ea: "Om bătrân, fără minte! Chinuie bietul animal şi săracul copil merge pe jos!" Atunci bunicul, care stătea bine şi cu matematica, a adoptat următorul, posibil aranjament: s-a urcat împreună cu nepotul în spinarea măgăruşului.

Evident, lucrurile mergeau din ce în ce mai rău; lumea era tot mai nemulţumită. Bunicul şi nepotul s-au sfătuit şi au ajuns la concluzia că trebuie ori să vândă rapid casa şi măgăruşul şi să plece aiurea, oriunde în lume, sau să adopte ultima variantă posibilă, în speranţa că vor putea merge liniştiţi pe drumurile ţării. Fiind patrioţi din fire, au luat în cele din urmă măgăruşul în spinare, ceea ce, trebuie să recunoaştem, era un lucru destul de ciudat. Pentru finalul povestirii există două soluţii, în prima, poporul se arată mulţumit cu această - cea mai proastă - variantă, în a doua, bunicul şi nepotul ajung la casa de nebuni, victime ale convertirii lor perpetue la opiniile oamenilor acestor locuri.

O altă baladă ne spune cum poţi cădea la învoială cu Cel de Sus. Protagonistul este un meşter iscusit care ştia să construiască biserici minunate. El avea o echipă de specialişti, bine închegată şi o nevastă tânără şi frumoasă. Deşi eroul nostru construia o biserică creştină, el nu s-a sfiit să-şi zidească soţia între pereţi pentru a câştiga bunăvoinţa... Domnului. Fiindcă, numai după această jertfă zidurile au rămas în picioare; înainte de eveniment tot ce se construia ziua se dărâma noaptea.

La sfârşit, domnitorul, sponsorul lucrării, i-a pus şefului de echipă o întrebare fariseică: "Oare ai putea face o lucrare mai frumoasă ca aceasta?" Răspunsul afirmativ al meşterului i-a costat viaţa, atât pe el, cât şi pe colegii săi. Căci domnitorul a dat poruncă să se ridice schelele, oamenii rămânând prizonieri pe acoperiş.

Poate că domnitorul n-ar trebui învinovăţit neapărat pentru invidia lui pe alte eventuale biserici ale neamului, mai frumoase, cât pentru prostia de a crede că moartea meşterului ar fi putut opri progresul arhitecturii bisericeşti.

În schimb, meşterul a plătit cu viaţa pentru mândria lui. Unii spun că Manole n-ar fi trebuit să o jertfească pe Ana. Se prea poate ca Dumnezeu, cunoscând inima împietrită a domnitorului, să fi zădărnicit special lucrarea pentru a evita tragicul sfârşit. Fiindcă, de multe ori, pe acele meleaguri, era mai bine să nu faci nimic, decât să faci un lucru nemaipomenit.

A fost odată ca-n poveşti, a fost o ţară minunată de a cărei valoare - ca de altfel de toate lucrurile lăsate de Dumnezeu pe pământ - nu se-ndoia nimeni, în afara propriilor ei locuitori.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara