Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Foiletonul de sâmbătă de Gabriel Dimisianu


Cine se dedică scrisului foiletonistic se presupune că s-a împăcat cu destinul de efemeridă al textelor sale. Ştie că le este sortit să trăiască puţin, că mor, cele mai multe, o dată cu numărul de gazetă în care apar. Ultimul foileton publicat îl împinge în uitare pe cel dinainte, iar cel de mâine va face acelaşi lucru cu cel de azi.

Şi totuşi, aproape toţi practicienii foiletonului ţin să înfrângă această lege naturală, ca să-i spunem astfel, doritori să prelungească, pe cât se poate, viaţa unor texte pe care le-au produs sub presiunea urgenţei. Şi cum să o facă altfel decât adunându-şi foiletoanele în cărţi? O carte oricum trăieşte mai mult decât un număr de revistă sau de ziar.

Operaţia aceasta de resuscitare nu reuşeşte însă totdeauna, ba chiar reuşeşte destul de rar. De regulă, culese în cărţi, foiletoanele pălesc, legate prea strâns, cum s-au aflat, de anumite oportunităţi consumate. Articole care au făcut vâlvă la publicarea în presă, căzând atunci pe cine ştie ce subiect fierbinte, adunate în cărţi se aplatizează, nu mai spun cititorului mare lucru. Cărţile însele în care sunt strânse ne apar ofilite, datate.

Ca excepţii, există totuşi culegeri de foiletoane care se prezintă altfel, cărţi vii, provocante, apte să ne reaprindă interesul pentru evenimente care, trecând timpul, îşi cam pierduseră conturul în memoria noastră. Strângerea foiletoanelor laolaltă ne apare în astfel de cazuri oportună, benefică, act regenerator cu efecte imediat vizibile: subiectele peste care timpul trecuse redevin semnificative, îşi redobândesc "actualitatea".

Din categoria acestora, a excepţiilor, face parte şi volumul publicat la sfârşitul anului trecut de criticul C. Stănescu, o culegere de foiletoane care i-a procurat lui Ion Vlad satisfacţia unei lecturi "pasionante" (v. comentariul din "Apostrof", nr. 6/2004). Profesorul clujean este în scrierile sale un spirit măsurat, chiar auster, economicos cu superlativele, dar iată că, scriind despre cartea de care vorbesc, nu ezită să le folosească: "Uimitoare şi, în cele din urmă, pasionantă lectura cronicii anilor 1996-2003, cu file de jurnal indirect şi cu accente pe un impresionant număr de motive, de teme, de cărţi şi bineînţeles de oameni, semnată de C. Stănescu (...) articolele din ŤAdevărulť se convertesc în istoria unor evenimente, în dramatica unor fapte, în evocarea unor personalităţi şi în amara sau ironica privire a unui memorialist care refuză proiectarea propriei biografii".

Am avut şi eu sentimentul, citind cartea masivă a lui C. Stănescu (556 p.), că parcurg cronica unei epoci, surprinsă în personaje, evenimente, polemici, opere, o cronică pe care criticul, scriindu-şi articolele săptămânale, probabil că nu a premeditat-o. Scrisul foiletonistic decupează numai secvenţa. Dincolo însă de ce a urmărit autorul în plan imediat, articolele sale, astfel cum le-a grupat în volum, ni se impun ca expresii ale unei viziuni armonizate.

Nu-l voi urma pe autor în îndemnul pe care ni-l face, în "Argument", de a-i considera textele simple "exerciţii jurnalistice". Cititor vechi al său, sunt avertizat că autominimalizarea este la C. Stănescu un procedeu al ironiei. Spunând că textele sale sunt numai "exerciţii" ne trimite cu gândul la felul cum îşi prezintă produsele alţi confraţi, umflându-se în pene pentru orice scot la iveală, numai scrieri fundamentale, opere de referinţă. Sigur că nu sunt doar exerciţii articolele de acum ale lui C. Stănescu, ci texte care-l exprimă deplin pe experimentatul critic, urmăritor de aproape, de peste patru decenii, al evoluţiilor (şi seismelor) din spaţiul nostru literar, cititor împătimit şi extrem de atent al tuturor revistelor, ţinute şi azi sub observaţie în rubrica din pagina a doua a "Adevărului literar şi artistic".

Dar ce ne mai spune despre sine autorul în "Argument"? Ne spune că este "unul dintre mulţii supravieţuitori buimaci ai unei dictaturi ce părea fără sfârşit", purtător cu el, în tranziţia tot fără sfârşit, al urmelor "indelebile ale lumii dinainte", că în multe privinţe "supravieţuitorul" se simte încă "prizonierul lumii din care vine", adică al lumii totalitare cu tot ce a sădit ea în el. Şi nu e numai atât, ar mai fi ceva, "o circumstanţă agravantă", în ce-l priveşte, şi anume aceea că vreme de trei decenii, "miezul unei vieţi de om", a fost "redactor la ziarele partidului unic". Şi nu e oare susceptibil, prin acest accident biografic, de o formă de "colaboraţionism"?

Iată frământări care pe alţii nu-i vizitează, iată scrupule pe care alţii nu şi le fac, deşi ar avea motive, cel puţin tot atâtea cât C. Stănescu. Fiindcă, la urma urmei, numai el a trecut pe la "ziarele partidului unic", numai el este azi produsul acelor adevărate pepiniere de cadre (nu doar jurnalistice) cum erau socotite, în epocă, redacţiile "Scânteii", "Scânteii tineretului" (cu anexa SLAST), "Flacării", "Vieţii studenţeşti"? Nu de acolo au descins în presa postdecembristă atâţia dintre faimoşii noştri actuali formatori de opinie, cenzori neînduplecaţi ai moravurilor politice şi de orice fel, anticomunişti intratabili şi vehemenţi, căutători fără odihnă de pete în biografiile altora şi niciodată în ale lor? Singur C. Stănescu îşi pune însă problema provenienţei din acea zonă ("o circumstanţă agravantă!"), şi se întreabă dacă unul ca el mai poate cumva să simtă, în noua eră, cu adevărat "gustul libertăţii".

Neconcesiv cu sine, autorul Accentelor se va simţi îndemnat " şi îndreptăţit moralmente " să fie la fel şi cu alţii. Şi este neconcesiv mai ales cu acele personaje ale lumii actuale care s-au "revizuit" prea repede şi prea fără limite după decembrie 1989, atât de repede şi atât de fără limite încât nu se poate să nu fi fost la mijloc, i se pare criticului, şi "o însemnată doză de ipocrizie". "Conformişti ai schimbării", astfel îi numeşte C. Stănescu, oximoronic, pe aceşti oameni dispuşi să schimbe iute macazul, să execute, în funcţie de împrejurări, ameţitoare viraje existenţiale, culpabilizându-se cu "o hărnicie suspectă", cum de altfel a procedat, înaintea tuturor, însuşi omul hărăzit nouă de istorie, Ion Iliescu. "Primul exemplu de culpabilizare ipocrită l-a dat, în văzul maselor largi populare, însuşi cel pe care încurcatele Ťmistereť ale revoluţiei l-au înscăunat în prima funcţie din noul stat ce se năştea: dl. Ion Iliescu şi-a ars carnetul ce-l lega de o îndelungată carieră revoluţionară, nutrind iluzia că astfel o rupe cu trecutul". Iar cei care aşteptau semnalul, nerăbdători şi poate neliniştiţi, uşor debusolaţi în vâltoarea evenimentelor, primindu-l au şi trecut la fapte, adică la schimbarea instantanee a direcţiei de mers: "o întreagă falangă de gânditori de stânga, simpli propagandişti sau profesori de socialism ştiinţific, s-a convertit rapid " arzându-şi odată cu carnetele, şi ideile " în opusul ei, devenind peste noapte adepta înfocată a economiei de piaţă, capitalismului sălbatic şi a proprietăţii private fără limite". Ce a urmat? A urmat "spectacolul marii năpârliri" care "nu a încetat nici azi, iar fumul carnetelor arse ne mai înţeapă nările".

Cine vorbeşte aici? Un devot al vechiului regim, un păstrător la icoană al carnetului de partid, un inamic al reformelor, un "nostalgic"? Nicidecum. Vorbeşte un fost prizonier (de conştiinţă), "eliberat cu forţa de o revoluţie pe care nu o mai aştepta", un "supravieţuitor buimac" al unor timpuri în care purtase "povara deziluzionării şi scepticismului induse ca un drog puternic". Tot ce vine din trecut îl apasă pe fostul prizonier şi omeneşte altfel nici nu se putea. Tocmai de aceea, luându-se ca reper pe sine, propria-i experienţă, este atât de contrariat de performanţele altora în materie de schimbare, uluit de acele prea iuţi prefaceri de mentalitate şi de concepţii, de acele desfaceri de trecut atât de categorice, proclamate cu un aplomb care îi apare şi sfidător şi suspect.

Fenomenele de felul acestora, petrecute în spaţiul social şi politic postdecembrist, îşi au reflexele lor în spaţiul desfăşurărilor literare. îndeosebi acestea l-au preocupat pe critic, furnizându-i subiecte, vreme de şapte ani, pentru rubrica lui de sâmbătă din "Adevărul". Subiecte care, aproape toate, îl determină pe C. Stănescu să reacţioneze polemic. Şi reacţionează astfel, întâi de toate, pentru că subiectele, prin natura lor, îl obligă, dar o face şi condus de temperament. Om liniştit în manifestările lui exterioare, retras, deferent, luând parte ca observator tăcut, totdeauna, la întrunirile literare, cel mult asumându-şi acolo, cu discreţie, postura de "scrib", C. Stănescu îşi decomprimă pe coala de hârtie firea activă şi vocaţia polemicii. Este mereu ofensiv în textele sale, mobilizat de un imperativ al participării şi al intervenţiei prompte. Se petrec în preajma noastră lucruri pe lângă care nu putem trece apatici. Se cuvine să intervenim, să luăm poziţie faţă de ele, şi dacă o facem să o facem la timp.

Chestiunea revizuirii valorilor, care a frământat atâta lume după decembrie " 89, sub impulsul răsturnărilor din societate, nu l-a lăsat indiferent pe C. Stănescu. Nici nu-l putea lăsa indiferent pe observatorul din apropiere, şi parcă ubicuu, al mişcării literare, pe cititorul fervent al puzderiei de reviste postdecembriste, în care problema revizuirilor a ţinut mereu afişul şi a născut întrebări. Cine revizuieşte pe cine, după ce criterii, cu ce autoritate morală şi cu ce competenţă?

În principiu oricine are dreptul să iniţieze revizuiri, iar acestea erau la noi mai mult decât necesare, în condiţiile schimbării fundamentale de climat social şi cultural şi ale ascensiunii unei noi generaţii de creaţie, fără istorie pre-decembristă. C. Stănescu admite şi el legitimitatea revizuirilor, poziţie care este a oricărui critic lucid şi obiectiv, dispus să ia act de caracterul inevitabil al schimbărilor de perspectivă, dictate de cursul vremurilor. Ce nu poate accepta, şi denunţă tot timpul, este "furia revizuirilor cu orice preţ" şi inflaţia de justiţiari, fenomene care depăşesc frontierele literaturii şi câteodată şi pe acelea ale bunului simţ: "în România sporeşte vertiginos volumul justiţiarilor pe cap de locuitor. N-am cum să-i număr pe toţi, ei sunt mulţi ca frunza şi ca iarba. Există şi lideri ai acestei meserii atât de răspândite în populaţia noastră trezită la viaţă de mişcarea din "89".

"Noii inchizitori" sunt ţinta cel mai des lovită de săgeţile criticului, cu atât mai detestabili, aceşti oameni, cu cât destui sunt "fără o cât de mică operă" care să le justifice intransigenţa faţă de alţii, care au operă. Se reped totuşi, precum o doamnă, Elvira Iliescu, în "Jurnalul literar", "la gâtul câtorva importanţi scriitori români de azi, în stilul nărăvaş şi obraznic pe care noua democraţie tinde să-l impună libertăţiii de expresie". Chiar aşa se şi întâmplă. în numele dreptului la opinie acordat oricui ("stropşitoarele voci din public"), revistele prea des îngăduie terfelirea oricărui nume, acţiune "simptomatică pentru accentuata depreciere în conştiinţa publică a noţiunii de scriitor, devenit tot mai mult victima familiarităţii agresive a anonimilor mediocri şi semidocţi".

Pe de altă parte, există realitatea de neocolit a colaboraţionismului multor scriitori, a cedărilor morale şi implicit estetice, în faţa presiunilor puterii comuniste, ca şi aceea a ierarhizărilor viciate prin oficializarea neavenită a unor prestigii sau marginalizarea nedreaptă a unor valori. Toate acestea nu puteau să nu intre în raza de acţiune a revizuirilor, a căror necesitate criticul nu o pune în discuţie. Ce îl intrigă pe C. Stănescu este ciudata pasiune resentimentară a unor revizuitori, care normal ar fi fost să procedeze în linişte şi cu spiritul limpede. Cu atât mai ciudate şi mai de neînţeles îi apar criticului resentimentele atunci când ele îi vizează pe Sadoveanu, pe Arghezi, pe Călinescu, pe Vianu, pe Camil Petrescu. Omeneşte vorbind, ce ar mai putea să aibă cineva de împărţit cu aceştia?

C. Stănescu nu este un apărător necondiţionat al marilor scriitori, al acelora care, într-o măsură sau alta, obligaţi sau ispitiţi, au făcut compromisuri, au "colaborat" cu puterea totalitară, au acceptat unele funcţii etc. Nu-i apără necondiţionat de atacuri dar obstinaţia unor procurori improvizaţi de a le arăta numai erorile, numai partea de vină i se pare excesivă şi producătoare de confuzii. Este pentru examinarea corectă, deci nepartizană, a tot ce au făcut aceşti mari scriitori în anii comunismului, pentru disocieri atente, apte să distingă în manifestările lor nuanţe şi motivaţii, diferenţe de atitudine şi grade variate de vinovăţie. Uneori, pentru stabilirea acestora, C. Stănescu merge chiar prea departe în nuanţări. I se pare astfel, idee discutabilă, că mai culpabili au fost acei scriitori care s-au străduit în producţia lor proletcultistă să scrie bine, cum ar fi făcut Petru Dumitriu, decât alţii, ca M. Sadoveanu, care nu au făcut-o. Acesta, în Mitrea Cocor, a dat "o carte submediocră şi penibiă, servindu-i directivei politice o maculatură compromiţătoare, de la primul la ultimul rând". Sadoveanu ar fi sabotat deci regimul comunist oferindu-i un subprodus literar. Teoria mi se pare fragilă.

Văd altfel lucrurile decât C. Stănescu şi atunci când el pune semnul egalităţii, la un moment dat, între revizuirile critice actuale şi "reconsiderările" din deceniul şase. Acelea erau iniţiate de sus şi materializau o directivă ideologică, pe când revizuirile de acum, dincolo de furia distructivă a unora, dincolo de exagerările "acuzatorilor maniacali", decurg din logica internă a dezvoltării literare şi dintr-o obligaţie normală a criticii. Normală şi de neocolit.

Nu cred apoi, în altă ordine de idei, că avem azi de-a face cu "un cult idealizant al lui Maiorescu, văzut ca un Moise al culturii române", după cum nu cred că ar fi sosit clipa "să dăm mai mult credit" scenariilor care îl culpabilizează iarăşi pe mentorul Junimii şi imaginează "pedepsirea" lui Eminescu cu asentimentul acestuia. Aceste speculaţii aiuritoare au fost demontate la timpul lor de Z. Ornea şi N. Manolescu, dar se vede că demersul lor critic nu a convins pe toată lumea. Mă aflu în dezacord cu C. Stănescu şi în legătură cu felul în care apreciază "cazul Eugen Barbu". Adică al unui scriitor pe care îl consideră printre cei mai mari ai literaturii române, dar îi cam trece cu vederea plagiatul dovedit. Mai mult, vede în "solidarizarea contra acestui mare scriitor" un "pretext pentru a scoate din viaţa literară un personaj iritant" şi deplânge faptul că niciodată scriitorimea română nu s-a solidarizat pentru a apăra prestigiul unui scriitor calomniat, atacat pe nedrept. Există totuşi măcar o împrejurare în care scriitorii români au făcut-o şi anume atunci când, mai mult de o sută, în 1981, au semnat un protest faţă de calomnierea lui E. Lovinescu în revista "Săptămâna". Era în anul centenarului marelui critic, iar revista blasfematoare era condusă de lipsitul de apărare Eugen Barbu.

Dincolo de aceste delimitări, voi spune că spiritul geneal al foiletoanelor lui C. Stănescu este unul echilibrat şi integrator, raţional, logic. Criticul separă net planurile de evaluare, esteticul de etic şi politic. Un scriitor maghiar ardelean, Wass Albert, condamnat pentru crime de război comise în Ardealul ocupat de hortişti, este considerat de C. Stănescu, după ce i-a citit cărţile, "un mare rapsod, comparabil cu Sadoveanu, al naturii şi oamenilor din Transilvania", judecată literară imparţială care îi atrage blestemele "pompierilor interesului naţional".

Întorcându-mă, în finalul acestor note, la comentariul din "Apostrof" al profesorului Vlad, voi spune împreună cu acesta că autorul Accentelor "nu este un simplu cronicar", după cum nici cronica anilor literari 1996-2003, astfel cum se profilează din foiletoanele strânse acum în volum, nu este deloc "simplă". Textele captează pulsaţia actualităţii, într-adevăr, dar proiectează şi istoric, depistează izvoare spirituale, indică itinerarii morale şi estetice, desluşesc cauzalităţi, sunt disociative şi comprehensive, cu tot polemismul şi cu tot umorul lor deseori amar, care le dă culoare şi le asigură atractivitatea.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara