Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Foiletonişti de partid şi de stat de Tudorel Urian


În poveştile despre cenzura comunistă care puteau fi auzite în mediile scriitoriceşti pe la sfîrşitul anilor ’80, instituţia care se ocupa cu această îndeletnicire, destul de bizară din perspectiva zilei de azi, era personificată printr-un personaj aproape simpatic numit Dulea. O vreme am crezut că acest Dulea este un personaj fictiv, un fel de Bulă care iese mereu păcălit din disputele cu scriitorii tineri, dar isteţi, aflaţi la vremea respectivă în plină afirmare. Ulterior am aflat că omul era cît se poate de real, iar treaba sa era să fie ochiul vigilent al partidului în domeniul editorial. Nu mai constituie astăzi un secret pentru nimeni faptul că în perioada comunistă funcţiona un foarte performant sistem de monitorizare şi „corectare” a operelor literare şi că mai toate cărţile apărute între 1948 şi 1989 (inclusiv reeditările clasicilor şi traducerile) au suferit modificări mai mult sau mai puţin semnificative. Mult mai puţin se ştie însă despre cum funcţiona în mod concret aparatul cenzurii comuniste. Cum era el organizat? Exista o regulă a intervenţiilor în texte în funcţie de categoriile de abateri de la „corectitudinea editorială” sau se acţiona spontan, în funcţie de primele impresii de lectură şi de (in)dispoziţia cenzorului? Erau citite toate cărţile sau erau urmăriţi doar anumiţi autori cu antecedente tulburi în relaţia cu regimul comunist? Verdictul asupra şanselor unei cărţi de a fi publicată era dat de o singură persoană sau de o comisie?

Literatura română şi cenzura comunistă (1960-1971) de Marin Radu Mocanu este o carte esenţială pentru înţelegerea specificităţii vieţii literare româneşti în perioada comunismului. Anii ’60 au fost anii de maximă liberalizare ai regimului comunist, fenomen cu ample consecinţe, inclusiv la nivelul literaturii. A fost trecerea de la dogmatismul autoritar al literaturii anilor ’50 la relaxarea ideologică şi estetică din deceniul imediat următor o acţiune premeditată, venită din interiorul partidului, sau o diminuare a vigilenţei (profesionalismului?) aparatului cenzurii, de care a profitat lumea scriitoricească? Au reuşit scriitorii noştri să forţeze uşa cenzurii sau aceasta s-a deschis larg oferindu-le şansa să se bucure de aerul proaspăt al modernismului? Citirea în succesiune cronologică a notelor şi rapoartelor întocmite între anii 1960 şi 1971 de funcţionarii Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor de pe lîngă Consiliul de Miniştri poate oferi sugestii pentru unele răspunsuri.

Aşa cum precizează autorul în Studiul introductiv, Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor de pe lîngă Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Române a fost înfiinţată prin Decretul nr. 214 din mai 1948, cu scopul principal de a autoriza apariţia oricăror tipărituri (ziare, reviste, programe, afişe, cărţi). Practic orice text care urma să fie publicat trebuia să beneficieze de avizul acestei instituţii. Nici o revistă literară sau carte, de orice fel, nu putea primi „bun de tipar” fără un acord explicit în acest sens primit din partea Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor. Funcţionarii acestei instituţii întocmeau note scrise pentru fiecare revistă sau carte ce urma să apară, în care se atrăgea atenţia asupra a cinci posibile categorii de „infracţiuni” ale autorilor şi editorilor:

„1. Denigrarea realităţii noastre economico-sociale; 2. Manifestări de naţionalism; 3. Tendinţe obiectiviste; 4. Încercări de propagare a misticismului; 5. Diverse greşeli politice.” (vezi p. IX) În funcţie de aceşti parametri cenzorii puteau să dea verdictul „bun de tipar”, să solicite rescrierea unor fragmente sau să interzică apariţia unor articole, poeme, eseuri, povestiri şi chiar cărţi întregi. Obiecţiile pe care cenzorii le aduc operelor literare suferă transformări în funcţie de evoluţiile din viaţa politică. La începutul perioadei realitatea literară românească nu diferă cu nimic de proletcultismul pur şi dur cultivat în anii ’50. Scriitorii par a se fi acomodat perfect cu acest mod de a se face literatură, în versuri şi proză sînt celebrate momentul 23 august 1944, succesele obţinute în cooperativizarea agriculturii, entuziasmul muncitorilor pentru reorganizarea fabricilor după naţionalizarea, lupta împotriva duşmanilor de clasă. Greşelile scriitorilor ţin mai degrabă de stil, de nuanţe (un volum de Pop Simion este respins pentru că „vine în contradicţie cu regulile muncii ilegale (sic!)”; un muncitor comunist îşi foloseşte nepotul şofer pentru a împărţi nişte manifeste fără ca acesta să ştie ce transportă; nepotul ştia că transportă afişe de bal; or, observă vigilentul cenzor, „este greşită de asemenea asocierea care se face atît în titlu cît şi în conţinut între manifeste şi afişele de bal” - p. 5). Cum este literatura, aşa este şi cenzura. Nu se pune problema unor fronde politice sau măcar artistice, iar cenzorii suflă şi în iaurt, mai degrabă pentru a-şi justifica existenţa şi a întreţine teama scriitorilor decît de teama unor pericole pentru stabilitatea regimului care ar putea veni dinspre literatură. De aici poate şi caracterul perfect imbecil al multor notaţii din această perioadă. Este greu de spus dacă notele cenzorilor de la începutul anilor ’60 exprimă subtilitate, umor involuntar sau prostie pur şi simplu. Eventual cîte puţin din toate: Din numărul 12/1960 al revistei „Secolul XX” s-a scos următoarea frază dintr-un text al scriitorului american Walter Lowenfels care tocmai trecuse prin România: „Am vizitat uzina de tractoare Braşov... Am văzut zeci de tractoare Universal-27, semănînd foarte mult cu tractoarele International Havester, fabricate în Statele Unite” (p. 123). E drept, nu stăteam prea bine cu licenţele în anii de entuziasm frenetic ai „puterii

populare”. Din acelaşi număr a fost eliminată şi constatarea „de bun simţ” a Simonei Drăghici: „În ceea ce priveşte literatura birmaneză, tăcerea cu care ea a fost învăluită pînă acum trebuie să pună pe gînduri editurile noastre” (p. 123). Din presa culturală a începutului de deceniu şapte sînt eliminate toate referirile la opera scriitorilor români emigraţi în Occident, dar şi la scriitorii români din Basarabia.

Situaţia se schimbă de o manieră spectaculoasă începînd cu anul 1963. Cenzorul romanului Întoarcerea din război de Radu Teodoru face un clin d’oeil spre superiorii săi cînd relatează un episod din carte în care consilierul Avram Goldenberg de la Ministerul Justiţiei vine în localitatea Prislop pentru a interveni în favoarea chiaburilor şi a negustorilor implicaţi într-o acţiune de sabotaj economic. Tot Goldenberg dă jandarmeriei locale ordinul de a-i sprijini pe legionari (!!!). În final este însă deconspirat de adevăraţii comunişti, iar romanul primeşte „bun de tipar” (vezi p. 41). O piatră de hotar în relaxarea cenzurii comuniste este avizul dat Cursului de Istoria Literaturii Române – partea I de Ovid S. Crohmălniceanu în care nume prohibite cu puţin timp în urmă (Eugen Lovinescu, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Nichifor Crainic, Ion Petrovici) nu mai constituie un obstacol în apariţia cărţii. Mai mult decît atît, unele dintre observaţiile cenzorului sînt corecte din perspectivă metodologică: „faptul că se ocupă în capitole separate de scriitori ca Damian Stănoiu sau Felix Aderca, dar nu pomeneşte decît în treacăt de prozatori ca Ion Agârbiceanu, Gala Galaction, Pavel Dan” (p. 156). Uneori vigilenţii cenzori observă şi ceea ce nu spune în mod explicit autorul unei cărţi. La rîndul său cenzorul sugerează unde bate autorul fără a fi însă nici el mai clar, ca în această Notă pe marginea Dicţionarului de literatură română contemporană al lui Marian Popa: „La Nicolae Breban se menţionează întîi că este fiu de preot, după care se enumeră profesiile în care se califică şi pe care le exercită prin 1956 – strungar în fier, şofer – ca în încheiere să se spună că «din 1969 este redactor şef adjunct al revistei România literară». La al X-lea Congres al PCR este ales membru supleant în CC. Nagy Istvan, «absolvent a cinci clase elementare şi a unei şcoli de ucenici tîmplari», internat în timpul dictaturii antonesciene în lagărul de la Caracal, din 1955 este membru corespondent al Academiei” (p. 291). După ce trece în revistă toate „problemele” cărţii despre care scrie, cenzorul se mulţumeşte să spună că aceasta se află în faza de „bun de tipar”. În felul acesta el transferă responsabilitatea unui verdict decisiv spre eşaloanele superioare.

Nici o istorie literară mai veche sau mai recentă nu pomeneşte nume precum Moraru Fl., Ciuchi E., Andreescu E., Pop Cecilia, Orbenco Romeo, Brătescu C., Dârnă Al., Miroiu I., Velea I, Gutter C., Bârnă Al., Takacs M., Anghel P., Iordan Alina, Rothenari K., Neamţu D., Molho Fl., Grumberg R., Docsănescu E., Cajal H., Littman I., Molho Fl., Ailoaiei O. Şi totuşi ei au fost cei mai performanţi foiletonişti ai deceniului şapte. Au citit tot ce s-a scris între 1960 şi 1971 şi au scris despre toate cărţile şi revistele epocii. Au fost cei mai eficienţi critici de direcţie, indicaţiile lor fiind urmate cu sfinţenie, chiar dacă nu se bazau pe prestigiul lor intelectual. Singurii lor cititori au fost pînă nu demult doar înalţii funcţionari din nomenclatura comunistă. Odată cu apariţia cărţii lui Marin Radu Mocanu însemnările lor se află la îndemîna tuturor. Ele reprezintă faţa nevăzută a literaturii române din perioada comunistă. O probă esenţială în, deocamdată, virtualul proces al comunismului.



Marin Radu Mocanu, Literatura română şi cenzura comunistă (1960-1971), Ed. Albatros, Bucureşti, 2003, 330 pag.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara