Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Muzică:
Foc fără fum de Liviu Dănceanu


Între compozitorii români trăitori în spaţiul francofon, Horia Surianu îmi pare a se dovedi cel mai încăpăţânat în urmărirea unui scop fundamental virtuos şi în a plăti greaua datorie de a fi mereu acelaşi ori de a se lăsa împovărat de jocul în care i se impune să suporte, răbdător şi neclintit, neajunsuri fără de leac. O existenţă creatoare aidoma unei nicovale care cu cât este mai mult lovită, cu atât mai mult se întăreşte. Cum întărit a ieşit Horia Surianu din variile darale şi nazuri pricinuite deopotrivă de metropola şi coloniile exilului, pivotând elegant printre fanfaronade şi dulcegării, bârfe şi şuşanele. la fel şi în compoziţie, unde în cele aproape trei decenii de carieră, s-a ţinut departe de mode şi fasoane, calmând graţios şi subtil puseurile şi frisoanele, fie ele interne sau externe, manifeste sau obscure.

L-am reîntâlnit recent la Paris, când i-am admirat piruetele pline de generozitate şi avânt, graţie cărora intersectează profitabil acele tendinţe vivante, productive din muzica nouă, ori evită strategic fundăturile croite de exerciţiul facil şi steril. M-a impresionat temeinicia cu care îşi face, săptămânal, rondul instituţiilor la care funcţionează ca profesor. Universitatea Panthén-Sorbonne, Conservatoarele din Bagnolet şi Massy. Adevărul este că preţuirea mea pentru Horia îşi are sorgintea încă din vremea când, proaspăt absolvent al Conservatorului din Bucureşti, unde a studiat compoziţia cu ilustrul pedagog care a fost Dan Constantinescu, era deja autor al unor opusuri temerare, chiar iconoclaste, în special în ceea ce priveşte logodna cuvântului cu sunetul (3 Imagini după F. Garcia Lorca; 3 Lieduri pe versuri de Apollinaire; Refractio poesis). Dar mai ales când a decis să se ia la trântă cu lumea muzicală occidentală, ademenit fiind de mirajul neatârnării şi slobozeniei aşa cum se vedea el prin ferestrele zăbrelite de la Bucureşti. A avut chiar forţa, după emigrare, să-şi ia un doctorat în estetică la Universitatea Paris 1, urmând mai multe stagii de perfecţionare, unul în muzica asistată de calculator, la IRCAM, altul în muzica de balet, la Universitatea Guilford (Anglia). îi respect şi acum ambitusul stilistic culant, încăpător, prin care poate controla atitudini şi tehnici de compoziţie dintre cele mai diferite, de la direcţia spectrală (din Esquisse pour un clair obscur sau Concertul pentru saxofon şi orchestră), şi cea electroacustică (din Vagues, Ondes, Contours), până la orientarea figurativistă (din Quasar ultime) şi cea neo-impresionistă (din Au-delŕ de l"Estuaire ori Diffractions Brisées). Ca să nu mai punem la socoteală muzicile de scenă, eclectice prin însăşi natura lor asemănătoare unei corăbii ce ar dori să-şi deschidă pânzele în direcţia tuturor vânturilor (Six solos, Quatre pičces pour ballet). Nici vorbă însă de cameleonism ori versatilitate, ci de adeziunea la o estetică globală, transmodernă, cu care defilează (triumfător?) noul spirit al timpului în muzică. Un spirit care prin panoramarea contrariilor, prin negocierea lor (coincidentia oppositorum), îşi propune să stingă nevroza şi isteria obsesivă, să devanseze datele unei experienţe limitate, cantonate la nivelul unui singur palier al limbajului muzical, susceptibil de a fi fixat într-un hic et nunc parcimonios, în egală măsură restrictiv şi coercitiv. în plus, Horia Surianu este un muzician laborios, pritocindu-şi îndelung lucrările, chiar şi atunci când e vorba despre scrierile muzicologice. O strădanie alături de care răgazul pare un rest minor; un foc fără fumul de care se face atâta caz de cele mai multe ori. Şi totuşi, Horia Surianu nu a primit, aşa cum ar merita, răsfăţul publicului. Poate pentru că, după cum se obişnuieşte, Parisul aşteaptă recunoaşterea compatrioţilor, iar în România se scontează pe triumful său parizian. în orice caz, Horia Surianu este unul dintre acei puţini creatori inobsecvenţi în faţa gloriei imediate, ce nu reprezintă nicidecum la el un deziderat. Nu-l obsedează nici reputaţia (altminteri, o zeiţă care nu judecă drept decât cu timpul), nici stima (o umbră ce creşte pe măsură ce soarele apune). Cu atât mai puţin admiraţia publicului (care, fie vorba între noi, nu constituie un dar, pentru că nu eşti liber să-l refuzi). îl preocupă doar cărările pustiului pe care, mai devreme sau mai târziu, conştienţi sau nu, cu toţii trebuie să-l traversăm.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara