Cătălin Pavel, Nicio clipă Portasar,
Bucureşti, Editura Cartea
Românească, 2015, 308 pag.
Cătălin Pavel este arheolog.
A mai publicat,
până acum, un roman,
Aproape a şaptea
parte din lume (câştigă
tor al concursului
de debut literar
„UniCredit” în 2010, apărut
la Editura Humanitas) şi trei
volume de poezie (Altera pars
– 2013, distins în 2012 cu
Premiul „Mopete“ pentru
manuscris, în cadrul Premiilor
naţionale pentru poezie „Mircea
Ivănescu“, acordate de Asociaţia
„Artgothica Sibiu“, Tulburarea
la fiinţele vii – 2014, Doi oameni
într-o poză – 2015).
Poate tocmai pentru că nu vine
dinspre zona literaţilor, Cătălin
Pavel este indiferent la trend-urile
actualităţii. Aproape a şaptea parte
din lume, care a avut o receptare
critică preponderent favorabilă,
atrăgea atenţia prin nealinierea la
moda autobiografismului/ autoficţionalului
şi prin înscrierea în alte
tradiţii literare. Proză de călătorie
şi formativ-epistolară, romanul
„îmbină într-un mod ingenios, dacă
nu pretenţios, procedee şi elemente
de viziune din noul roman francez
(mai mult Butor decât Robbe-Grillet)
cu fragmente de realism magic
(mai mult Rulfo decât Márquez),
cu o problematizare metafizică
conjugată cu estetism & eseistică,
à la Cortázar, făcând loc şi unui
strop tulbure de existenţialism”
(caracterizarea îi aparţine lui Dan
Ţăranu, care are însă şi rezerve în
privinţa „abilităţii tehnice a
prozatorului”). Nicio clipă Portasar
este o carte la fel de ambiţioasă
prin încercarea de a intra în universul
mental al unui autist. Tulburările
comportamentale generate de
autism sunt greu de înţeles de
către omul „normal”, cunoaşterea
majorităţii se limitează, de regulă,
la un film celebru precum Rain
Man (1988) sau la mărturiile unor
părinţi. Dacă părinţii sunt scriitori,
ca Matei Călinescu (Portretul lui
M.) şi Ana Dragu (Mâini cuminţi.
Copilul meu autist), şansa unei
audienţe mai mari este şi ea mai
mare. Dar descrierea manifestărilor
unui autist, oricât de precisă şi/sau
de expresivă, nu poate dezlega
misterul dinlăuntrul unui creier
cu exces de sinapse. Nici îndrăzneala
literară a lui Cătălin Pavel nu merge
până la transpunerea totală în
mintea lui Lucas. Autorul nu foloseşte
tehnica fluxului conştiinţei, aşa
cum făcuse William Faulkner,
inclusiv în cazul handicapatului
mintal Benjy, din Zgomotul şi furia.
Naratorul impersonal din Nicio
clipă Portasar (care nu are, totuşi,
omniscienţa şi omnipotenţa celui
din romanul tradiţional/ doric)
„împrumută” perspectiva autistului
şi utilizează, în general, stilul
indirect liber.
Portasar este lumea din capul
lui Lucas, de fapt, un intermundiu
în care se amestecă fiinţe reale
şi personaje din istoria lui Ammianus
Marcellinus (cartea de care autistul
nu se desparte niciodată), elemente
de paradis mediteraneean (portocali
şi măslini, în primul rând) şi imagini
cotidiene, o lume ce seamănă uneori
cu Ţara Minunilor lui Alice: „Uitându-se
o clipă în plus la ea, Lucas îşi dă
seama deodată că dacă vrea, poate
să trăiască şi în interiorul păpădiei.
Acest lucru este posibil în Portasar.
Oare să facă păpădia foarte mare,
sau pe Lucas foarte mic? Oricare
din cele două! Înăuntru, Lucas
ar închide şi ar deschide ferestrele
alburii, dând spre iarba galbenă,
spre nori. Când ar ploua, păpădia
s-ar turti niţel, din cauza zgomotului.
La sfârşit, după un moment de
tăcere, mâna lui Lucas s-ar putea
vedea ieşind pe una din aceste
ferestre, întorcându-se pe o parte
şi pe alta, pentru a vedea dacă mai
plouă”. Legăturile dintre lucruri
au o altfel de logică, aleatorie
sau strict ştiinţifică, Portasar este
o lume absurd-suprarealistă, în
care nu există graniţe între livresc
şi real, în care nivelurile ontologice
explodează fabulatoriu. Lucas
posedă simţuri „monstruoase”,
înregistrează, ca un scanner
ultraperformant (amintind de
personajul Data, din Star Trek),
toate detaliile realităţii, gândeşte
în termeni de optimizare şi în
complicate ecuaţii şi calcule fizicomatematice.
Pare lipsit de afecte,
empatia nu funcţionează la el decât
prin tentative de imitare a celuilalt.
Când îşi găseşte bunicul mort,
Lucas îi toarnă câteva sticluţe cu
nisip în păr şi aşteaptă apoi rezultatul.
A auzit de moarte, dar nu o înţelege.
Când rămâne singur cu mortul,
se întinde şi el „pe masa din
bucătărie, fără să facă nicio mişcare,
doar mestecând nişte orez pe
jumătate fiert. Lăsase alături un
bilet cu inconfundabilul lui scris
chinuit, în care se apucase să
împartă 884279719003555 la
281474976710656, dar până la
urmă încadrase rezultatul în două
valori succesive ale formulei
Chudnovsky”. Este o scenă antologică
de comedie neagră. Înduioşătoare,
în acelaşi timp.
Nicio clipă Portasar nu este o
naraţiune liniară, nu respectă
cronologia, făcând mereu naveta
între trecut şi prezent, dar staţiile
temporale sunt marcate, astfel
încât lectura nu se dovedeşte prea
dificilă. Romanul urmăreşte viaţa
lui Ioan Voinea, fizician strălucit
care în toamna lui ’40 ajunsese cu
o bursă la Paris, la Proca. Se înrolase
însă voluntar şi luptase în Tatra.
Fusese rănit la Odessa, decorat
pentru salvarea unui camarad, iar
povestirea surprinde, fragmentar,
întoarcerea acasă, din 1945, de la
sfârşitul războiului, împreună cu
prietenul său Ladislau Kubiena,
zis Kub. Supravieţuitorii războiului
vor fi însă nişte rataţi în noua
orânduire socialistă. Voinea lucrase
o vreme ca patiser, apoi se angajase
la Editura Ştiinţifică, dar nu avea
drept de semnătură. Kub era mecanic
auto, muncise în străinătate, la
revenirea în ţară nu găseşte un
serviciu potrivit calificării sale şi
trăieşte din slujbe pasagere. E
forma lui de protest şi de
neînregimentare. Alcoolul, căutat
cu sete pe front, continuă să le fie
prieten. La tema mizeriei războiului,
concretă, dar şi morală, se adaugă
tema eşecului în cuplu. Pe de o
parte, discordanţa perpetuă între
Voinea şi soţia sa, Otilia (prelungită
şi în relaţia cu propria fiică, Aida),
pe de altă parte, non-comunicarea
cu Mnuşka, femeia enigmatică din
Cehoslovacia. Se iubiseră pătimaş
două luni, prima lună în ’45, cealaltă,
în ’59. Din legătura cu Mnuşka
se va trezi, la 58 de ani, cu nepotul
Lucas în grijă (care avea, de fapt,
prenumele tuturor evangheliştilor).
Mama acestuia, fiica nelegitimă a
lui Voinea, murise la naştere
(amănuntele birocratice, despre
cum i s-a trimis lui Voinea fiul unei
fiice nerecunoscute legal, nu sunt
dezvăluite). De aici, se dezvoltă
„epopeea” creşterii copilului autist,
mai solicitantă pentru proaspătul
pensionar decât orice război.
Povestea cu Mnuşka rămâne şi
ea învăluită în ceaţă. Voinea nu va
înţelege niciodată ce nu a mers,
de ce o iubire care părea „androginică”
nu s-a putut împlini. Câteva detalii
suspecte îl vor bântui toată viaţa
(fulgurantele porniri sado-masochiste
ale femeii, faptul că avea foarte
mulţi bani, incidentul cu nişte
nemţi dintr-un bar, care o numiseră
Elsa). Voinea auzise că Mnuşka ar
fi trăit cu un ofiţer german. Poate
că Mnuşka era prostituată, naratorul
îl frustrează însă pe cititor, gratuit
aş zice, de aflarea adevărului.
Discursul narativ îmbină
colocvialitatea, limbajul debutonat
cu metafora şi comparaţia culturalpreţ
ioase. Pe alocuri, discuţiile
sunt neverosimile, de pildă, când
Voinea perorează despre Platon în
faţa soldaţilor. Şi viziunea asupra
iubirii cu Mnuşka atinge stridenţe
patetic-intelectualiste, uneori
contrapunctate salutar de ironie.
Cele mai izbutite pasaje sunt, până
la urmă, tot cele care vorbesc despre
reacţiile şi acţiunile lui Lucas. Când
bunicul face pareză, „Lucas deveni
atent la bătrân pentru prima oară
în viaţă, pentru că trebuia să-l
dreagă, să-l repună în stare de
funcţionare. Voinea era o coloană
importantă a armatelor lui Lucas
care mărşăluiau în urma lui
Ammianus, şi Lucas aplică toate
sfaturile pe care le putu găsi ale
doctorului împăratului, Oribasius.
Ca să comunice cu bolnavul, Lucas
trebuia să vorbească pe limba lui,
aşa că îşi punea bentiţa pe urechi,
se acoperea cu un pled şi stătea
pe scaun în faţa lui, cu capul
într-o parte”. Bătrânul îl dirijează
pe Lucas să gătească: „Chiar şi
în somn, Lucas era hăituit de faptul
că trebuia să facă o musaca de
conopidă şi în mijlocul acestei
odisei, adică al musacalei, că se
afla înconjurat de căpăţâni de
conopidă, cu un ou pistruiat la
jumătatea drumului între mâna
lui şi podea, cu laptele cu piper
dând în foc, apa cu ochiuri de
grăsime să se reverse în chiuvetă,
pătura din păr de cal căzând de pe
bătrân şi o pată de ulei înaintând
pe blatul de lemn către Ammianus”.
Lucas se teme să deschidă plicurile
care-i veneau de la facultate (îl
înscrisese la Politehnică la fără
frecvenţă, deşi, la 13 ani, Lucas ar
fi putut să publice la Princeton,
numai că Voinea se speriase de
această ofertă), întrucât „înăuntru
pot fi oricând o broască, un şoarece
şi o pasăre trimise de Ht., mesaje
pe care Lucas nu doreşte să le
desluşească”. Tot Lucas va arde
testamentul bătrânului, iar finalul
romanului nu elucidează ce se
va întâmpla cu acest fiu al ploii,
adâncit în Portasar-ul lui.
Nicio clipă Portasar reprezintă,
în mare parte, un experiment
psihologico-literar despre autism,
dar şi o poveste (nu de, ci) despre
război (istoric şi conjugal), despre
dificultăţile comunicării între
oameni, despre ratare, deopotrivă
socială şi sentimentală. Din păcate,
textul are destul de multe greşeli
de (tehno)redactare (cea mai izbitoare:
„Balzaque şi Flobères”, p. 100).
Cătălin Pavel este însă un prozator
demn de luat în seamă.
