Aproape că n-a existat iarnă, în anii de după 1989, în care să nu recitesc cîte "un rus". Evenimentele din decembrie m-au prins cu Crimă şi pedeapsă în mînă. Am reluat apoi, ca pe un cadou de vacanţă primit iarăşi şi iarăşi, toate romanele din biblioteca noastră braşoveană ale lui Dostoievski, Tolstoi, Bulgakov, Soljeniţîn. Asemenea caselor de modă, care lansează o colecţie de sezon de patru ori pe an, am şi eu, se pare, cărţi favorite în funcţie de anotimp. Tragediile lui Shakespeare le prefer tot iarna, în timp ce comediile sînt lectură de vară, iar sonetele numai şi numai de primăvară. Anul acesta am ajuns din nou la Fraţii Karamazov, direct la volumul doi, pentru că pe celălalt îl citea, pentru prima oară, unul dintre membrii mai tineri ai familiei (lucru pentru care îl invidiam pe faţă). Şi am dat iarăşi peste povestea firului de ceapă, însă de data aceasta am înţeles-o, brusc, în alt fel. Pentru cei care au uitat-o, iată, pe scurt, ce povesteşte Gruşenka.
            
Se zice că a existat o femeie extrem de păcătoasă. Nu făcuse nici un bine în viaţa ei, era rea, egoistă, zgîrcită, ticăloasă, depravată. Nu iubise pe nimeni şi inima ei nu se înmuiase niciodată. Era o pacoste şi un blestem pentru cei din jur. Cînd i-a venit timpul să moară a nimerit, pe drumul cel mai scurt, în iad. Dar, ca toată lumea, avea şi ea un apărător în viaţă şi în moarte şi acesta era îngerul ei păzitor, care nu voia cu nici un chip s-o lase acolo unde s-ar fi zis că îi e locul. Îngerul ei s-a dus aşadar la Dumnezeu şi s-a rugat pentru sufletul pe care-l cunoştea mai bine ca alţii. A făcut vreun bine în toată viaţa ei? a întrebat Dumnezeu. Cum dorea cu tot dinadinsul să o salveze, îngerul şi-a amintit: da, femeia a dat o singură dată de pomană un fir de ceapă. Bine, a spus Dumnezeu, în marea lui îndurare, dacă e aşa, atunci las-o să se agaţe de firul ăsta, trage-o afară, şi, dacă firul rezistă, e salvată. Pe dată, îngerul a luat firul de ceapă şi l-a întins femeii care s-a prins bine de el, cu amîndouă mîinile. Firul rezista.
Numai că, povesteşte mai departe Gruşenka, cîţiva păcătoşi din preajmă au încercat să se prindă de femeie, ca să scape şi ei din iad. Femeia însă i-a alungat imediat: era firul dat de pomană de ea, la capătul celălalt era îngerul ei. În clipa cînd femeia a rămas singură stăpînă pe fir, acesta s-a rupt. Îngerul a izbucnit în plîns: nu mai putea să facă nimic.
           
I-a fost pur şi simplu teamă că firul n-ar putea ţine mai mult de o persoană, că se va rupe sub greutatea sporită? A fost gîndul că ea are dreptul la salvare (a fost miloasă), în timp ce toţi ceilalţi îşi merită locul, ca nişte ticăloşi absoluţi ce erau? A fost precipitarea, graba, nerăbdarea după cele îndurate în iad? Povestea nu spune şi Gruşenka nu comentează nimic.
           
Recitind aşadar această poveste acum, după mai bine de un deceniu de la mult aşteptata schimbare, mi-am dat seama de ce sîntem încă atît de departe de a ne salva. În România de astăzi fiecare vrea să se lăfăiască singur pe firul de ceapă. N-avem loc unii de alţii. Cîţi acceptă şi înţeleg oare că e loc pentru toţi pe firul salvator şi că, abia în momentul cînd îi alungi pe ceilalţi, firul se rupe ? Cîţi sînt dispuşi să întindă o mînă, să dea o mînă de ajutor ? Abia cînd întrevezi succesul trebuie să te temi. Cineva, un loser, spunea: nu e nevoie să reuşeşti, ca să perseverezi. Numai că, în societatea noastră, există o nuanţă în plus: nu e nevoie să reuşim, ca să perseverăm în greşeală.