Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Plecând de la cărţi:
Fin de partie de Mihai Zamfir


A apărut de curînd un volum căruia doar în mod convenţional îi putem spune „carte”: contemplîndu-l ca obiect, el are într-adevăr aparenţele cărţii (chiar ale uneia extrem de groase, peste o mie de pagini); citindu-l, îţi dai însă seama că e vorba de cu totul altceva.

Anii 1973-1989: cronica unui sfîrşit de sistem, volumul editat de Academia Civică (2003), a strîns lucrările ultimului Colocviu ţinut la Memorialul de la Sighet în luna iulie 2002; dar el nu e nici pe departe doar obişnuita culegere de comunicări ce rămîne de pe urma unui colocviu ori a unei conferinţe.

Cartea are 127 de autori (sic!) şi, pe măsura lecturii ei, în noi creşte neliniştea. Aproape toate „comunicările” de aici sînt mărturii directe, tragedii umane trăite cu adevărat, în care şi cel din urmă detaliu este riguros exact. O citeşti pe nerăsuflate, dar nu pentru că ar fi bine scrisă, ci pentru că dă la iveală mii de nefericiri mărunte din care s-a închegat o imensă tragedie naţională, „epoca de aur” ceauşistă. Ai senzaţia că pătrunzi ilegal în beciurile Securităţii şi că poţi consulta acolo, în fugă, cîteva dosare copleşitoare.

Auzisem cu toţii la radio Europa Liberă în anii ’70-’80 de cîţiva români – să le spunem atipici – care, uneori cu preţul vieţii, îndrăzniseră să se ridice deschis contra regimului comunist şi să-l acuze direct pe

Ceauşescu. Erau îngrozitor de puţini, de aceea numele lor se transforma instantaneu în legendă: Vasile Paraschiv, Radu Filipescu, Doina Cornea şi fiul ei, Leontin, Alexandru Chivoiu, Dumitru Iuga, nume de persoane în realitatea cărora îţi venea greu să crezi. Iată însă că în iulie 2002 aproape toţi au apărut în carne şi oase la Sighet. Şi-au povestit în cuvintele simple aventura vieţii lor şi cum au scăpat din întîmplare ei înşişi cu viaţă. Ascultîndu-i, eroismul lor neverosimil devenea şi mai neverosimil: relatau totul în cuvinte puţine şi obişnuite (nici unul dintre ei nu este orator!), vorbeau de parcă tot ceea ce făcuseră ar fi fost extrem de normal, la îndemîna oricui. Vasile Paraschiv, muncitorul din Ploieşti schingiuit de Securitate, expediat apoi aproape cu forţa în Franţa (pentru că, între timp, cazul lui devenise notoriu), dar reîntors în ţară de bunăvoie pentru a continua lupta începută, s-a prezentat în faţa sălii cu figura lui de bătrînel blînd, fără pic de poză, descriind Infernul. Toate aceste nume ale anilor ’70-’80, intrate deja în istorie, veniseră doar ca să depună mărturie şi nimic mai mult.

Singurele persoane oarecum exotice în contextul tragic mi s-au părut cei cîţiva străini, profesori şi jurnalişti, de altfel admirabili prin dezinteresul lor şi care, în trecere prin România de coşmar, povestiseră ce ştiau. Ce-i drept, nu suferiseră direct represiunea, deoarece condiţia de cetăţean străin, de privilegiat imposibil de arestat, le-a asigurat impunitatea. În plus, peste cîteva zile, ei puteau lua avionul pentru a ajunge într-o lume normală, lăsîndu-i în Infern pe cei care avuseseră îndrăzneala să stea de vorbă cu ei.

Personal, m-am simţit la fel de deplasat în acea adunare de la Sighet, ca să nu spun ridicol, ca şi cei cîţiva străini aflaţi acolo. Sosisem la Sighet de bună credinţă, convins că voi putea aduce în discuţie cîteva chestiuni interesante din punct de vedere istoric. Am venit cu o „comunicare ştiinţifică”, pe o temă „academică”, unanim acceptabilă drept „contribuţie” la tematica pusă în discuţie. Mă inspirasem din articole de ziar, din cărţi şi studii de specialitate, evocam chiar experienţa personală şi scriam ceva despre „Relaţiile româno-portugheze în anii ’70”. Îmi închipuisem că particip la un colocviu politico-istoric ca atîtea altele.

A trebuit să vizitez Memorialul, adică fosta închisoare de exterminare, să îi văd acolo pe cei cîţiva care rezistaseră cu adevărat, pentru a-mi da seama că docta mea „comunicare” se potrivea ca nuca în perete. Faţă de suferinţa umană pe care o retrăiam cu fiecare nouă mărturie, textul savant însoţit de bibliografie apărea în tot derizoriul lui. De puţine ori m-am simţit mai inutil decît la acel colocviu, unde am luat cuvîntul alături de Vasile Paraschiv, Radu Filipescu ori Doina Cornea.

Cum a reieşit din cele spuse pînă acum, am participat şi eu la ultimul Colocviu de la Sighet: în iulie 2002, el a fost într-adevăr ultimul. Din lipsă de fonduri, dar şi pentru că marile perioade ale istoriei comunismului românesc fuseseră parcurse, anul 2002 a marcat încheierea ciclului. Dacă sesiunile precedente, începînd cu cea din 1995, se ocupaseră de prăbuşirea ţărilor est-europene sub ocupaţia sovietică, de instaurarea brutală a comunismului, ultima sesiune ne aducea sub ochi istoria contemporană, faptele pe care toţi participanţii le trăiseră, fie şi la vîrsta adolescenţei.

Astăzi, în faţa volumului rezultat din întîlnirea noastră de la Sighet, în vara lui 2002, încerc un sentiment ambiguu: de fericire, pentru că mărturiile se află acum aşternute veşnic pe hîrtie; de jenă, pentru că acolo, la Sighet, printre eroi adevăraţi şi printre umbrele unor eroi-fondatori, am crezut că pot face „operă ştiinţifică”, adică glose mai mult sau mai puţin savante pe marginea ororii absolute.

Cît sînt de bucuros că, din cauza unui contratimp tipografic, „comunicarea” mea nu a putut intra în volumul de faţă! Şi ce păcat că nu s-a întîmplat la fel şi cu alte „comunicări” de acelaşi tip, însăilări intelectuale plîngăreţe sau veleitare, care au vreo semnificaţie numai datorită contextului rostirii lor. În ceea ce mă priveşte, pot astfel vorbi despre această carte – ce este mult mai mult decît o carte! – cu detaşarea perfectă a celui care nu avea ce să caute în ea.



Anii 1973-1989: Cronica unui sfârşit de sistem, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti 2003, 1040 p.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara