Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prepeleac:
Filosoful cu blana portocalie de Constantin Ţoiu


Scriam la început că Sartre... în cafeneaua celebră, din piaţa Saint Germain des Prés, care, prin uzul filosofiei, căpătă în plus şi numele său, împreună cu al celebrei sale consoarte, Simone de Beauvoir, iarna, când era frig şi i se punea înăuntru un godin, să se încălzească... scriam că marele autor purta pe el o blană portocalie, să se vadă. Nu se ştie dacă naturală sau artificială. În orice caz, culoarea bătătoare la ochi specifică agenţilor de circulaţie. Uitasem amănuntul, aducând vorba de Les deux magots, fieful sartrian. Ţin minte că un ziar al vremii, de pildă, îl şi numise pe scriitorul remarcat imédiat în vestitul local... comisarul cu circulaţia ideilor. De fapt, era un compliment.

Apucând eu, tânăr, anii aceia turburi, agitaţi, pot să depun mărturie că Sartre controla, într-adevăr, ideile, direcţionându-le asemeni unui dirijor al complexei circulaţii teoretice europene. În plin marxism-leninism, la noi, devenisem, ca mulţi tineri, un fervent existenţialist. Până ce, prin ’68, filosoful cu blana portocalie în cârcă, o cotise, căpătând simpatii maoiste. S-ar fi putut să i se fi tras de la blana aceea voyantă, oribilă; ori invers.

Iar acum, la doi paşi de biserica istorică unde peste piatra tombală doarme culcat Descartes cu spada întinsă pe piept şi cu o cărticică ţinută la distanţă în mâna stângă, ca un miop, nevăzând bine, filosoful la modă cu Fiinţa şi Neantul să aducă un asemenea afront Continentului în care mai zac, pulbere, Socrate, Platon, Aristotel!... Să dea el mâna cu asiaticul analfabetei revoluţii culturale, agresivă, crudă, sângeroasă, la nici o aruncătură de băţ de locul unde odihneşte cel mai mare gânditor al Franţei, cu al său Le bon sens şi celelalte...

***



În luna octombrie, la Paris, vegetaţia atât de tratată în imaginaţia locului, capătă stilul impresioniştilor. Începând, după mine, cu Alfred Corot. Natura reproduce, faţă de pictorii francezi, care au făcut cu ea troc, nobila atenţiune ce i-a dat-o secolul nouăşpe. Fiece zi având maestrul ei. De pildă, azi, şapte oct., avem la un moment dat o zi specială, pointilistă, (Sisley?). Peisagistica nu depinde de meteorologie. Ea depinde de arta rememorată. Dacă cineva ar veni şi m-ar întreba într-o zi ce am eu cu Franţa, de ce o iubesc, i-aş răspunde pe loc... fiindcă în ea se trăieşte de două ori; ori dublu.

***



Dody, vechiul, încă tânărul meu prieten efervescent, trăind şi lucrând în Canada, vine periodic la Paris, unde ne-am şi întâlnit ultima oară. Este un om pozitiv, un inginer excepţional, pasionat de cunoaştere, de cultură, în general. Nu poţi să aduci vorba de ceva, – că imediat te pune la curent. Am zis eu o dată, probabil în glumă, că excesul, fie şi în cunoaştere, strică... Dar nici ignoranţa tembelă de care ne lovim azi la tot pasul...

Ce mă încântă la Dody, sunt paradoxurile lui rostite cu toată sinceritatea, cu tot firescul. De exemplu, citez: Omul simplu trăieşte numai în trecut, numai artiştii, scriitorii mari, intelectualii de vază trăiesc în prezent, înţeleg prezentul. E vorba, spune el, de o formă de râcă, de pizmă, tipică oamenilor de rând care, fiind leneşi ori chiulangii, lipsiţi de prea multă inteligenţă şi imaginaţie, nu ştiu să foreze cunoaşterea, să priceapă ce se întâmplă de fapt. Şi le place să trăiască mai ales în trecut, unde totul se întâlneşte de-a gata, explicat, clasificat, de alţii, de la principiul lui Arhimede, să zicem, până la Miles romanus vârând paloşul în grec...

Sau – nu citez, reproduc ideea. Anume că, în ţările cu o cultură şi civilizaţie mai mici, te simţi întotdeauna mai liber, chiar şi la Tombuctu... Întrucât acolo... ai unde să întorci. Pe când, lângă Victoria de la Samotracia, – deduc – cel puţin culoarul de bază este definitiv închis.

Ascult cu capul în jos, ce pare o extravaganţă. Şi nu-i, nu e deloc. De pildă, având o cultură tânără de tot, în ciuda civilizaţiei ei nemaipomenite, America de Nord te face să te simţi mai liber în ea. Şi chiar naivitatea ei, specifică, de care se face atât caz, ironizată fiind, este garanţia unei libertăţi ce poate fi superioară oricărei alte ţări înaintate, Franţei bunăoară. Cu cât eşti mai înapoiat, deci, – exagerez dinadins – cu atât eşti mai liber, ar reieşi. Nici aşa; liber pentru ce?... liber la ce? – îmi spun, totuşi. Până la primitivi!... Şi îmi aduc aminte de bezmetica revoluţie franceză şi de fiul marelui Buffon dus la ghilotină să fie executat, pe când el ţipă disperat că nu, că el e un Buffon! în timp ce mulţimea moare de râs că i se taie capul unui bufon.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara