Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cinema:
Filmul poliţist la interogatoriu de Alexandra Olivotto


Deşi are strămoşi literari rafinaţi (ca Edgar Allan Poe), filmul poliţist a fost primul care a trecut în postmodernism: nu doar că s-a integrat cu brio în cultura de masă şi a constituit o mină de aur pentru studiouri, dar a şi adunat atâtea elemente din alte genuri încât a ajuns la o implozie conceptuală� Se poate imagina azi un film poliţist fără secvenţe de acţiune? Sau fără componenta erotică? Sau fără elemente de thriller? Cu greu, iar rezultatul ar fi un eşec de box-office. Dar, mai degrabă, să privim în direcţia protagonistului acestui gen-umbrelă, pentru a vedea cum a fost el afectat de aceste metamorfoze perpetue. Sau, altfel spus, dacă filmele contemporane, pe lângă a complica din ce în ce mai mult trama, mai pot aduce vreo contribuţie inedită la figura detectivului. Ca atare, mă voi concentra asupra personajului în detrimentul naraţiunii.

Simplificând, ingredientul de bază al "detectivului" este dorinţa (interesată sau dezinteresată) de a şti: cine a comis o crimă şi de ce. De obicei, spectatorul ştie ce ştie şi detectivul, iar filmul "te prinde" pentru că urmăreşti progresia raţionamentului care duce inevitabil la vinovat. Mai dificilă e construcţia unui personaj în jurul dorinţei de a şti, de fapt, uneori e atât de dificilă, încât "detectivul" rămâne doar o funcţie pe care personajele o pasează de la unul la altul. Asta se întâmplă în filmul Oops! Am încurcat borcanele care, fidel schemei de farsă cu gansteri pe care o promite, inversează rolurile: adevăratul detectiv, agentul FBI Pogue, e corupt şi complet neinteresat de dezlegarea enigmelor până ajunge să fie implicat într-una care-l va costa viaţa. Dorinţa, sau mai degrabă, sarcina "de a şti" revine unui grup de delincvenţi francezi; trimişi de şef la Chicago pentru un furt de bijuterii, reuşesc să intre în conflict cu mafia (şi cea italiană, şi cea latino) şi cu poliţia. Pentru a rămâne în viaţă şi în afara zidurilor închisorii, ei trebuie să afle cine se află în spatele crimelor înscenate. La prima vedere, hoţii sunt inepţi (Raymond care e obsedat de psihologie ieftină sau Zero care vorbeşte despre el la persoana a treia) sau nesăraţi (ca, din nefericire, personajul lui Depardieu), dar necesitatea de a şti îi catalizează; solidaritatea creşte, ajung să funcţioneze ca un personaj colectiv, raţionamentul unuia e completat de datele celuilalt. Ceea ce, să recunoaştem, nu e uşor de realizat având în vedere o asemenea panoplie de staruri (Depardieu, Johnny Hallyday, Renaud, Saďd Taghmaoui, Stéphane Freiss, Harvey Keitel); ai fi crezut mai degrabă că s-ar împinge unul pe altul de pe ecran în loc să realizeze un personaj colectiv viabil. Mai mult, colaborarea a fost atât de fructuoasă încât are o continuare: Keitel şi Albert Dray joacă în noua producţie a lui Mirman, intitulată The Shadow Dancer, ale cărei filmări au început în 2004.

Oricum, această inversare a rolurilor nu face din film o capodoperă (pe DVD există comentariul regizorului Brad Mirman care recunoaşte multe din greşelile comise), dar măcar aduce ceva nou în genul policier.

Din punctul de vedere al figurii detectivului, lung metrajul poliţist SF Eu, robotul este incredibil de desuet. În primul rând, protagonistul Del Spooner (Will Smith) e chiar detectiv, cu acte-n regulă, înrolat în poliţie. Iar ambiţiile lui depăşesc cu mult rezolvarea unui caz de crimă, ajungându-se până la "Hai să salvăm lumea"; noroc că le face pe ambele. Mai suferă şi de complexul Cassandra (tot emite profeţii de tipul "roboţii ne vor ataca", dar nimeni nu-l crede) şi de o perfecţiune morală incontestabilă, cu tuşe de drăgălăşenie (salvează o pisică dintr-o casă în curs de demolare). Vă mai amintiţi de vremea când detectivii erau dezinteresaţi şi nepătaţi etic? Probabil că nu (până şi Sherlock Holmes fuma opiu), pentru că în cinema moda acestui tip de personaj a luat sfârşit în 1929, odată cu Şantaj, regizat de Hitchcock.

Dar Hollywoodul e expert în reciclări şi deci plasează un erou perimat în centrul unui blockbuster realizat după reţeta clasică: buget mare (105 milioane), imaginaţie mică. Deşi e inspirat din Asimov (din care au mai rămas doar cele trei reguli ale roboticii) şi porneşte de la o intrigă poliţistă, filmul degenereză în film de acţiune sută la sută. Şi asta are repercusiuni asupra protagonistului, care e la fel de schematic ca un Făt-Frumos: nu te interesează ce spune - oricum, debitează doar clişee - ci ce face (pe cine urmăreşte, cu cine se bate, etc.). Efectele speciale CGI şi kinetomania camerei nu reuşesc să salveze filmul. Poate doar te fac să te abţii de la căscat vreo cinci minute.

Dacă vine vorba de căscat, mai găsiţi pe ecrane Poliţişti fără maniere; din nou, nici un adaos inovativ la figura detectivului, de data asta nepriceput şi incompetent. Starsky şi Hutch sunt pastişe eşuate şi ridicole ale rolului făcut de Peter Sellers în seria Pantera Roz. Dar, pentru cei nesatisfăcuţi de filmele poliţiste de pe ecrane, salvarea se găseşte la "noutăţi video": În carne vie, ultimul lungmetraj regizat de neozeelandeza Jane Campion. Văzându-l, înţelegi de ce filmul poliţist a acţionat ca un magnet nu doar asupra industriei studiourilor, ci şi asupra marilor regizori (John Huston, Orson Welles, Polanski, Robert Altman, etc.).

De altfel, filmul începe cu un omagiu adus lui Hitchcock: în timp ce genericul se derulează, se aude balada "Que sera, sera" care joacă un rol cheie în filmul din 1956 al cineastului britanic, Omul care ştia prea mult. Dar Campion se joacă într-atât cu regulile filmului poliţist încât de-abia recunoşti genul. Ea propune o triadă de detectivi ale căror raţionamente progresează separat: poliţiştii Malloy (Mark Ruffalo) şi Rodriguez (Nick Damici) investighează uciderea unei fete; părţi din corpul ei sunt găsite în grădina lui Frannie Avery (Meg Ryan), care fusese în acelaşi bar ca şi victima chiar în ziua crimei. Până acum, nici unul nu e prea preocupat de găsirea criminalului, pentru cei doi poliţişti e doar un caz ca oricare altul. Dorinţa de a şti evoluează de la neutralitate la dramatism şi la implicarea emoţională a personajelor: omuciderile continuă, Malloy şi Frannie devin un cuplu, iar sora ei este omorâtă brutal de acelaşi criminal în serie. Campion tratează intriga erotică într-un mod "deconstrucţionist" (termenul îi aparţine lui Meg Ryan): e reversul unui ritual de curtare, personajele încep cu sex oral şi sfârşesc sărutându-se pe capota unei maşini, iar el o acuză pe ea că-l foloseşte ca obiect sexual. În pofida acestor ecouri feministe, filmul face vizibilă o prăpastie între cele două sexe: femeile trăiesc într-o lume cvasi-patologică a fanteziilor romantice, dar se mulţumesc cu orice plăceri temporare (Frannie se culcă cu vulgarul Malloy, deşi îl bănuieşte de crimă), iar bărbaţii exudă pericol şi auto-suficienţă. O poveste de dragoste, susţine regizoarea/co-scenarista, dar una nihilistă în privinţa romantismului.

Protagonista ocupă însă vortexul narativ. Povestea nu e spusă din punctul ei de vedere, dar ştim doar ce ştie ea. Sutura spectatorului e realizată de Campion cu o rară subtilitate: în loc să ofere unghiuri subiective pentru a facilita identificarea cu personajul, regizoarea preferă filmările cu soft focus, imaginea fiind aproape neclară, eliminând astfel diferenţa dintre ochiul "obiectiv", clarvăzător, al camerei şi perspectiva protagonistei. Mişcările torpide ale camerei se justifică şi prin atenţia pe care Campion o dă detaliilor decorurilor: oraşul New York respiră pericol şi urâţenie (da, există estetica urâtului şi în cinematografie), gunoaiele sunt omniprezente, iar asfaltul oprimant. Nimic mai firesc ca detectivul - cu numele - să se revendice din durii cinici á la Doyle (Gene Hackman) sau Harry Callahan (Clint Eastwood), deşi se adaugă o doză de trivialitate suburbană. Secvenţele de acţiune lipsesc din acest film, dar elementele de thriller sunt prezente, ca şi o doză de nuditate covârşitoare pentru filmul poliţist clasic.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara