întotdeauna după ce plec dintr-o expoziţie refac filmul
traseelor pe care am mers, pe care le-am intuit: nu întotdeauna
îmi ies aceleaşi nuanţe precum cele pe care a vrut curatorul
să mi le inducă. Asta o simţi din structura materiei pe care acesta vrea
să o impună. Apoi te prinzi repede dacă acesta ştie să folosească lumina
sau nu, cu alte cuvinte dacă intuieşte structura internă a lucrărilor cu
care croieşte scenariul în care te-a adus. Asta a fost pe scurt
strategia proprie prin care am intrat/ieşit din expoziţia Wandei
Mihuleac de la MNAC, al cărei regizor a fost redactorul-şef al revistei
„Arta“, Magda Cârneci. Cu sprijinul secundului Mica Gherghescu şi
sub coordonarea – după cum scrie în foaia de sală, a Mălinei Ionescu.
Cred că s-ar fi putut mai mult, dar şi aici lipseşte ceva ca în toate
întreprinderile noastre. Nu este vorba despre profesionalism, ci de
bani, pentru că nu văd cum ai putea să scoţi ceva de mare clasă cu
fondurile limitate pe care le au muzeele noastre... În fine, expoziţia
asta este bine supravegheată de ochiul atent al curatorului şi lucrată
pe nişte cicluri, de care n-am să ţin cont aici aşa cum v-am
avertizat, nu pentru că nu mi-ar fi plăcut organizarea ei în teren ci
pur şi simplu pentru că a existat o secvenţă care m-a impresionat atât
de tare încât am închis tot bagajul emoţional în perimetrul său.
Imaginaţi-vă un ecran pe care se vălureşte o mare, iar jos, la picioarele
sale, o femeie tânără şi frumoasă prin modularea emoţională pe
care o produce, alunecată în nuditate numai atât cât să nu frizeze
limitele de unde ar fi putut deborda într-o imagine comună, de revistă
sexi. E un început de lume aici sau un sfârşit de deluviu, poate doar
un moment de meditaţie sau de introspecţie într-o memorie din care
vor ţâşni toate elementele instalaţiei care se leagă între ele, pe platoul
din faţa sa, locul de însumare a unor elemente rezultate de pe urma
unui şantier arheologic, care au fost înainte de asta cu desăvârşire
înghiţite de nisip, iar şi mai înainte de asta, locuri vii, ale unei
locuiri pe care şi-o imaginează artistul aici, cu o urgenţă mai mare
ieşind urmele unor temple, al unor cetăţi... Sub două feluri se întâmplă
asta: o dată sunt reconstruite din aşchiile unor ateliere de pietrărie,
ale unuia de sculptură, aşa cum fac mai întotdeauna copiii când găsesc
asemenea rezerve de materie uşor de manipulat... Este aici şi un
gest uşor de restaurare a unor imagini de care nu am prea avut
parte să găsim prin săracele noastre cetăţi, mai mult îngropate sub
pământ decât ramase să ne străjuiască istoria de la suprafaţă, cum
spunea într-o carte de călătorie A.E. Baconsky, după întoarcerea sa
la civilizaţia semnalată de cultura europeană. Cea de-a doua ipostază
este o refacere a sitului arheologic pe planşetele ordonate în cicluri
pe simeze. E o execuţie impecabilă, variaţii de griuri ce produc adâncime
şi perspectiva creată dă senzaţia că se înşurubează direct în planul
vertical al lucrărilor o realitate care vine din străvechime... Într-una
dintre ele nici n-a apucat să fie dezgropată, doar simţi că pe sub pielea
tabloului se mişcă să-şi facă loc spre ieşirea la lumina.
Toate aceste amănunte, salvate din imaginaţia autoarei, sunt
carnea pe care-şi clădeşte Magda Cârneci narativităţile discursului
curatorial! Puţin derutat, am citit o imagine ca fiind a unui detaliu din
Poarta Sărutului a lui Brâncuşi, iar lucrul acesta nici n-ar putea să fie
străin de o astfel de citire. În ansamblu, începând cu marginea peretelui
unde este reconstruită o insulă şi sfârşind cu peretele de care tocmai
v-am povestit, o privire de sus, aşa cum am încercat să fac, folosind
telefonul pe post de aparat de fotografiat, într-un alt moment al citirii,
pornind de la sugestia de apă pe care o au marginile nisipoase ale
insulelor din care au fost dezgropate temple şi cetăţi, spune de la
sine că am fi într-un arhipelag al unei antichităţi devastate de ape... În
parte vom mai regăsi tema într-un traseu colateral, când artista vrea
să umple spaţiul unul tablou cu temele pe urmele cărora organizează
şantierul despre care tocmai v-am povestit. În ramele acelui tablou
intră urmele, umbra şi semnele cu care se va scrie realitatea; deşi
pare cât se poate de simplu de citit fiecare imagine, ele ascund de
fapt intenţiile reluării citirii realităţii într-o cercetare mai amplă. Acesta
este centrul de greutate al expoziţiei, dar pornind spre marginile
sale vom descoperi, aşezate în timp mai aproape sau mai depărtate de
momentul scrierii acestei povesti, locuri ale unui constructivism
bine calculat, cu tumuli decopertaţi: înlăuntrul acestor morminte sunt
oglinzi de apă, fântâni cu albastrul neprihănit, dar asaltat de verdele
proaspăt al ierbii ce se va năpusti în curând peste tot peisajul aflat
sub presiunea unor calcule tehnice din care nu ştim ce va ieşi!
nu ştiu dacă mă voi mai întoarce în acest spaţiu, al
expoziţiei, deşi a mai rămas încă pe atâta materie
de adus în prim plan, dar peste pasajul dedicat colaborării
cu filozoful Derida ar fi impardonabil să trec... desigur că această
formă de scriere a textului poetic, în cărţile care mai degrabă sunt
nişte cutii de ambalat bomboane de ciocolată, are partea sa de
ironie dulce amară, după cum te îndrumă aducerea poemului în graiul
tău sau mai degrabă la nivelul tău de înţelegere. Orice întoarcere în
decorul de dinainte ar putea să fie doar o scriere de text ce-şi caută
rezonanţe mai noi, mai apropiate de citirea postmodernă. Evident că
în acest context, capodopera este instalaţia de clopote care râd cu gura
până la urechi într-o oglindă ce poate fi şi apa Stixului, dar şi cea
din fântânile ce izvorăsc din tumulii descoperiţi mai devreme. Mi s-a
părut genială această luare în derâdere a sacralităţii, care ascunde
râsul homeric al destinului multiplicat diabolic de oglinda în care se
vede adevărul. O ultimă privire asupra peisajului cu marea de care
v-am povestit la începutul acestui text, m-a provocat să-l reproduc
în telefonul care cerea să pună între mine şi lucrarea de pe ecran exact
umbra care vă desparte de Wanda Mihuleac. Faceţi un pas prin ea
şi, după patruzeci de ani de când şi-a mutat destinul artistic la
Paris, vă veţi întâlni cu una dintre cele mai tulburătoare artiste ale
patrimonialităţii noastre artistice.
