Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cărţi noi:
Figuri terifiante, dar şi caraghioase de Alex. Ştefănescu


Laurian Ante, Cain şi Abel, roman, Piatra Neamţ, Ed. Crigarux, 2004 (prezentare pe ultima copertă de Cristian Livescu). 110 pag.



Protagonistul romanului este un scriitor, Dumitru, care încearcă să afle cine anume l-a trădat cu ani în urmă, când, încercând să trimită un manuscris în Occident, a fost arestat şi condamnat la închisoare. Alert, plin de culoare, romanul suferă totuşi de o naivitate care, în mod curios, n-a fost remarcată de criticul Cristian



Nicolae Breban, Fr. Nietzsche. Maxime comentate, prefaţă de Ion Ianoşi, Bucureşti, Ed. Fundaţiei Culturale "Ideea Europeană", 2004. 168 pag.



Livescu, semnatarul prezentării de pe ultima copertă.



Este prima dată când îl vedem pe Nicolae Breban urmându-l supus, ca o roabă cu vălul pe faţă, pe un alt autor. Fiecare afirmaţie a lui Fr. Nietzsche, reprodusă în germană şi tradusă imediat în română, este comentată de el pe larg, cu devotament şi respect.

Scriitorul român îl apără pe filosoful german de acuzaţiile care i s-au adus de-a lungul timpului. O face cu competenţă, cu simţul nuanţelor, cu un calm intelectual care dovedeşte clasicizarea gândirii lui. Intempestivul polemist de altădată s-a transformat într-un om de bibliotecă, atent şi prevenitor.

Trebuie spus însă că în textele sale politicoase se simte în continuare gheara leului. Comentând, de exemplu, aforismul lui Fr. Nietzsche "Viel von sich reden kann auch ein Mittel sein sich zu verbergen" ("A vorbi mult despre sine este şi un bun mijloc de a se ascunde"), Nicolae Breban îi găseşte ilustrări neaşteptate, dintre cele mai expresive, în istoria recentă:

"În vechea şcoală diplomatică europeană, uzanţa şi metoda era, în mare, de a vorbi puţin! Cu noii politicieni demagogi, Lenin, Hitler, Mussolini s-a ajuns la o diplomaţie pe dos, deci la o eficientă ascundere a gândului real şi a poziţiei proprii, a intereselor proprii, vorbind mult, vorbind uneori prea mult! ş...ţ

Scânteia bătea toate recordurile în această privinţă: a spune nimic prin foarte multe fraze şi Ťanalizeť. şi această rezultantă a Ťnimiculuiť nu era, cum s-ar putea crede, o neputinţă, o carenţă a vocabularului celor ce încercau să ne convingă de justeţea



Gabriel Chifu, Visul copilului care păşeşte pe zăpadă fără să lase urme sau Invizibilul, descriere amănunţită, roman/ un fel de basm, Iaşi, Ed. Polirom, 2004 (prezentare pe ultima copertă de Dan Cristea). 232 pag.



cauzei lor, ci era chiar scopul tuturor articolelor şi discursurilor."

Completată cu studiul introductiv al lui Ion Ianoşi, care îl situează pe Fr. Nietzche în istoria gândirii şi îi evaluează opera, cartea merită citită atent (după ce a fost răsfoită cu nerăbdare).

Întâmplări din timpul regimului comunist, povestite din perspectiva unui copil de unsprezece ani. Autorul nu respectă cu stricteţe convenţia adoptată � unele formulări sau idei aparţinând evident unui matur.

Personajul-narator istoriseşte, înainte de toate, ce s-a întâmplat (sau ce s-ar fi putut întâmpla � nu se face o distincţie între real şi virtual) cu fraţii săi, Victor şi Vlad. Primul, intrând într-o organizaţie de elevi şi studenţi care se împotrivesc regimului comunist, este împuşcat, în 1956, într-o pădure. Cel de-al doilea colaborează naiv cu Securitatea şi ajunge un scriitor celebru, dar după 1989 se află că a fost informator.

Poet chiar şi când scrie proză, Gabriel Chifu face



Marieta Rădoi Mihăiţă, Poeme în direct, prefaţă de Dumitru Radu Popescu, Bucureşti, Ed. Orion, 2004 (versuri). 80. pag.



ca toate mişcările personajelor să pară vălurite, ca văzute prin apă. Povestea de dragoste a lui Victor are o asemenea graţie unduitoare. Din când în când însă îşi fac apariţia � şi distrug reveria � figurile de monştri marini ale unor activişti ca Gârmoci şi Fanache. Figuri terifiante, dar şi caraghioase, combinaţie de însuşiri de mare efect, din categoria grotescului, care întotdeauna îi reuşeşte lui Gabriel Chifu.

Este greu de înţeles ce anume din poezia Mariei Rădoi Mihăiţă i-a plăcut lui D.R. Popescu, făcându-l să scrie în prefaţă:"Eul poetic pare că se află într-o continuă redefinire şi renovare interioară."

Probabil de la renovarea interioară, în spaţiul cărţii a rămas un fel de moloz poetic, lipsit de valoare literară:



Cristina Chiprian, Reguli pentru a supravieţui în orice împrejurare, Iaşi, Ed. Cronica, 2004 (versuri; postfaţă de Marius Chelaru). 82 pag.



"Spiriduşul meu posedat/ e mai mic decât un cotlet de viţel,/ mai insistent ca martorul lui Iehova,/ şi îşi ia profesia în serios/ de când s-a mutat la mine în casă.// S-a cuibărit în prelata stomacului/ încălzit la caloriferul intestinelor/ iar când dorm, sângele lui/ îşi opreşte respiraţia,/ ochii ca două bile reflectorizante/ îşi aprind blitzul pe întuneric."



Radu Ciobanu, }ărmul târziu (jurnal 1985�1990), Deva, Ed. Emia, 2004. 250 pag.



Versuri şcolăreşti, de o frumuseţe simplistă şi previzibilă:

"Dacă am fi fost culori apa ne-ar fi amestecat în pasteluri/ dacă am fi fost păsări vântul ne-ar fi apropiat/ dacă am fi fost flori raza ne-ar fi crescut împreună/ dacă am fi fost pietre pământul ne-ar fi legănat" etc.

Totuşi există o muzică emoţiei în aceste compuneri, care ne îndreptăţeşte să sperăm că autoarea ne va face cândva o surpriză frumoasă.

Jurnal scris cu sinceritate şi modestie. Sinceritatea nu este dusă însă până la capăt, iar modestia reprezintă un mod de a spune: iată, sunt un mare scriitor, dar nu fac paradă de asta.

Romancier talentat şi productiv, un Cezar Petrescu de provincie, Radu Ciobanu are grijă de imaginea lui. Îşi dezvăluie laşităţile zilnice, dar le justifică discret. Îşi notează, de asemenea, numărul de pagini scrise în fiecare zi, convins că va fi nevoie cândva de orice informaţie în legătură cu munca lui de romancier:

"9 şaprilie 1985ţ. Scris şase pagini, dar bune, început al cincilea caiet.

10 şaprilie 1985ţ. Scris şaisprezece pagini.

11 şaprilie 1985ţ. Scris zece pagini, încheiat penultimul capitol."

Ceva mai mult interes prezintă momentele în care



Nicolae Sârbu, N-am operă, Reşiţa, Ed. Signum, 2004. 104 pag.



acest narcisism (inofensiv) al autorului lasă locul unor evocări ale stilului de viaţă din timpul lui Ceauşescu:

"17 şaprilie 1985ţ. Zile plumburii, reci, cu ploaie necontenită, mocănească. Azi, de la 8 la 9,30, la o coadă bestială în piaţă, cu lupte şi vociferări, pentru un kilogram jumătate de caş. Am fost un om norocos, penultimul care a mai apucat. Ajuns acasă înfrigurat, ud la picioare,



Ion V. Strătescu, Ziua desprinderii, roman, Bucureşti, Casa Editorială Odeon, 2004. 328 pag.



cu noroi, mi-am făcut un ceai."

Fantezist şi excentric, uneori de un umor irezistibil, alteori strident sau pur şi simplu plictisitor, Nicolae Sârbu reuşeşte, totuşi, până la urmă, să ne atragă atenţia:

"Da, onorată instanţă, n-am/ operă ş...ţ Cum o fecioară n-are/ ciclu cosmic şi campionul/ la fugă n-are picioare,/ pentru că tronul se iubea/ la nebunie cu patefonul/ şi eu visam să fac o fanfară/ din toate femeile dezacordate." (N-am operă) etc.

Sunt aduse în prim-plan personaje imaginare din protipendada unui oraş de pe malul Dunării (Călăraşi), de la începutul secolului douăzeci: avocatul Jorj Iordache, omul de afaceri Mihai Columban, femeia iubită de el, Margherita Ciconi (văduva fostului său asociat, Giuseppe Ciconi), poetul State Prodănescu ş.a. În planul doi evoluează şi personaje reale (Jean Bart, Hasdeu, Anghel Saligny, Marghiloman ş.a.), care au menirea să creeze impresia



Dan Stoia, Altarul din umbră, Cluj-Napoca, Ed. Limes, 2004. 154 pag.



că romanul este o reconstituire. Autorul, inginer constructor, este un adept al romanului tradiţional. El crede în personajele cu valoare reprezentativă, în acţiunea desfăşurată pe mai multe planuri, în finalurile solemne, cu calculată rezonanţă în conştiinţa cititorului. Scrie bine, se distinge chiar printr-un stil elegant, dar nu reuşeşte să transfigureze realitatea. În comparaţie cu marii scriitori, care spun mai mult decât



Dimitrie Grama, Dă-mi mâna ta, străine!, 100 de poezii de iubire şi alte 100, prefaţă de Ioan Grigorescu, Piatra Neamţ, Ed. Crigarux, 2004. 242 pag.



spun, Ion V. Strătescu spune exact ce spune.



Încercări � eşuate � de a scrie poezie. Autorul, student la Medicină, la Cluj, lipsit de experienţa comunicării, îşi descrie revelaţiile, extatic şi incoerent, ignorând reacţia cititorului, care nu poate fi decât una de stupefacţie:

"Azvârlit în cercuri crunte,/ printre ierni experimentale/ cere dreptul la ecou/ doar prin raze de lumină/ ca să-şi simtă viaţa/... în cavou." (Experiment nr. 1).



Textele lui Dimitrie Grama, nu sunt poezii, ci poetizări. Autorul, care a debutat la 53 de ani, îşi toarnă prea mult sirop în călimară (sau în cartuşul de la imprimantă). Sunt, totuşi, şi unele versuri care au prospeţime:

"Pe româneşte un vers am recitat/ şi Jane cu deget de cristal în nisipul ud l-a îngropat." (Long Island, N.Y. 1969) etc.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara