Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cerşetorul De Cafea:
Fie-ne ţărîna sfîntă! Şi fluturii uşori de Emil Brumaru


Stimate domnule Lucian Raicu,



Nu mă pot dezlipi de amintirea personajului Celesta Tenzi (Tenzi venind de la Hortensia, deci Celesta Hortensia!). În ultimii ani, amintindu-mi uneori de ea, mi-am dat seama că, fără să ştiu, am fost îndrăgostit de dînsa! Da, fără să ştiu! Spre deosebire de Celesta care, bănuiesc, ca orice femeie, ştia. Odată, nu ştiu de ce, eram pe peronul gării din D. Celesta Tenzi pleca la Cluj. Şi din fereastra unui vagon mîna ei lungă şi albă, flexibilă, a izbucnit şi a început să se zbată graţios a bun-rămas. Nu zăream decît acest membru fluid echivoc, semănînd mai mult a picior, a crac rotund scos pe geam în văzu-ntregei lumi, mişcîndu-se nesfîrşit, trenul făcînd lent o curbură, minute şi iar minute, ca-ntr-un orgasm de adio. Acea mînă-picior mi-a răvăşit mult timp gîndurile, era un dar neaşteptat, nu credeam că aşa, deodată, se poate arăta unui om, printr-un gest de altfel obişnuit, atîta secretă sexualitate. Pentru că, repet, senzaţia a fost că-şi flutură piciorul ei divin, iar fluturarea asta nepermisă a durat pînă cînd nu l-am mai putut zări. Cînd ne-am reîntîlnit, Celesta Tenzi a avut un surîs adînc (avea o faţă foarte “retro”, ca actriţelor blonde din vechile filme “americane”) al gurii cu buzele arse dar pline (parcă trăise-n deşert, fără apă şi dragoste) şi-al ochilor albaştri, încercănaţi înfundaţi tragic în orbite mari sub o frunte pură, năpădită de cîrlionţi bălai. Şi mi-a zis cu tonul acela afectuos-ardelenesc: “Ce mai faceţi, domnu doctor?” “Domnu” zis cu vreo trei-patru “o”, ca într-un alint ”Dooomnu Doctor”.

*

Acum de abia pricep că inevitabilul ca în “rezervaţia naturală de îngeri” să apară, la un moment dat, şi Celesta Tenzi, doctoriţa cu trup straşnic, matern oarecum, doctoriţa pe care, iată, mi-o amintesc din nou, sprijinită de uriaşa mea sobă de teracotă maro (o sobă dublă din cauza camerei prea mari) în fustiţa ei indescriptibilă, tristă, albă, blondă, bînd o cafea şi spunîndu-mi că nu mai poate, că-i prea singură acolo, la dispensarul ei mărginaş, că va pleca, se va căsători, destul, destul, aici înnebuneşte. Iar între timp, ce întîmplare!, vărul meu, student pe atunci, a venit prin D, a cunoscut-o, s-a îndrăgostit de ea, erau să se căsătorească! Numai că Celesta Tenzi s-a căsătorit cu altcineva, un tip de prin Vatra-Dornei, şi de atunci nu am mai văzut-o decît o singură dată cu ocazia unui examen pe care l-a dat la Iaşi. Se îngrăşase, nu mai avea disperarea albastră a ochilor, mi-a arătat poza unui copil şi, cînd, pentru prima oară, ne-am îmbrăţişat în stradă şi ne-am sărutat pe obraji a bun-rămas, am simţit, indiferent, doar o bucată de carne moale şi transpirată jenat. Normal. Celesta Tenzi, cea care mi-a fluturat cracul dumnezeesc la geamul unui compartiment de-a doua, a rămas veşnic în “rezervaţia naturală de îngeri”. Ca şi mine! Fie-ne ţărîna sfîntă! Şi fluturii uşori.



Cu stimă şi graţie,



Emil Brumaru



19.IX.1980

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara