Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de Filosofie:
Ficţiunea fără rest de Alexander Baumgarten

Cătălin Partenie şi Alfred Bulai (coordonatori), In fiction we trust, Ed. Polirom, Iaşi, 2016.

Aparent, voga imaginaţiei şi a produselor ei este de dată recentă în raport cu intrarea în scena reflecţiei intelectuale a acestei facultăţi. Prestigiul ei este într-o continuă creştere mai cu seamă în secolele modernităţii, trecând prin utopiile clasice, alimentat de romantism, de teoriile contemporane ale naratologiei şi de reevaluarea funcţiei mitului în culturile tradiţionale. Acest fenomen acoperă doar câteva sute de ani, ceea ce nu este foarte mult în raport cu debutul reflecţiilor intelectuale asupra imaginaţiei, care încep în filosofia clasică greacă. Or, acest debut dădea puterii imaginaţiei o funcţie umilă, legată de obiectele perisabile, prea puţin relevantă în raport cu cunoaşterea adevărului. Platonismul clasic o discreditează, iar tratatul aristotelic Despre suflet vede imaginaţia drept un liant al facultăţilor şi un reprezentant necesar al condiţiei corporale umane în economia cunoaşterii intelectului: fără imagini, nu gândim nimic, chiar dacă imaginile nu dau decât o analogie a materialităţii lucrurilor pe care le gândim. În această atmosferă ordonată ierarhic, imaginaţia s-a bucurat de două mari lovituri de teatru pe care cultura premodernă i le-a oferit. Prima este apelarea ei în celebrul raţionament hibrid al dialogului Timaios: dacă există realităţi în faţa cărora intelectul utilizator de forme abstracte se dovedeşte neputincios, trebuie să apelăm imaginaţia, oricât de hibridă ar fi această procedură. A doua este investirea ei, în cultura medievală arabă şi apoi latină, cu privilegiul accesului inspirat la adevăr: pentru că intelectul poate controla prin voinţă propriile acte, spaţiul primitor al revelaţiei adevărului, eventual profetic, indică imaginaţia în numele spontaneităţii şi caracterului ei inspirabil.

În faţa unei asemenea tradiţii a reacţionat, în linii mari, cultura modernă a imaginii. In fiction we trust, o culegere de studii coordonată de Cătălin Partenie şi Alfred Bulai, dezbate această istorie pe multiplele ei canale. „Autorii acestei cărţi v-au propus o viziune pozitivă asupra ficţiunii”, spune Alfred Bulai, spre finele volumului. Într-adevăr, pozitivitatea reuneşte cartea, de la manifestul în favoarea ficţiunii scris în prolog de Cătălin Partenie, care pune problema în sens universal narând la rândul său o ficţiune, despre un roman care miza pe folosirea politică a unei pretinse invenţii lingvistice a lui Roman Jakobson şi până la detalierea, capitol de capitol, a rolului ficţiunii în diferitele domenii care construiesc discursuri. Astfel, S. Halliwell vorbeşte despre deschiderea poeziei clasice greceşti spre un statut de legitimitate a ficţiunii şi poarta etică pe care platonismul o lasă să intre în lumea discursurilor legitime; Z. Petre evocă forţa ficţionalismului lui Thucidide şi lectura lui în mediul de la Cambridge, în debutul secolului XX; D. William argumentează posibilitatea credinţei lui Rousseau (tocmai Rousseau!) în utilitatea ficţiunii (eventual, politice), cu condiţia suspendării interesului egoist; I. Tănăsescu citeşte Brentano şi Husserl din perspectiva conceptului de fantezie şi al puterii acesteia de accedere la adevăr ca şi construcţie a subiectului; minciuna purtătoare de adevăr la Levinas este discutată de W. Buckingham, iar D. McCloskey şi L. Vlăsceanu discută rolul ficţiunii în economie şi, respectiv, sociologie. V. Mirodan construieşte un subtil model al conlucrării minţii abstractive cu ficţiuni în spectatorul de teatru, iar R. Frigg declară validă nevoia de modele ficţionale în explicaţia ştiinţifică.

În faţa acestora, „pozitivitatea” despre care vorbeşte ultimul studiu al cărţii are nuanţa unei accentuate concesii: iată că şi aici, şi altundeva, şi în orice zonă a culturii discursive ficţiunea ajută naşterea adevărului, sau e singura care îl accesează, sau măcar este una mai morală decât adevărul frust („frust” e la rândul său o metaforă a ceea ce este greu de spus, în fond, fără sprijinul unei ficţiuni). Or, aceasta poate face, la un nivel minimal şi gregar, corp comun cu recunoaşterea unei nevoi umane de ficţiune (în genul: „povestea merge mai departe”, „mintemă frumos”). La un nivel maximal, este însă principala provocare a pretenţiei gândirii abstracte de a relaţiona cu adevărul indiferent de şansele de comunicare, persuasiune sau măcar exprimare prin discurs a imaginii folosite. La acest nivel maximal, rămân cu o întrebare care mă frământă după lectura acestei seducătoare cărţi. Mă gândesc mereu că istoria gândirii abstracte se compune dintr-o lungă succesiune de eforturi de a formula legi ale minţii prin care ea să poată exprima adevărul fără rest despre ceea ce îi este dat. E o istorie a unor mari aproximări, fatalmente de neîncheiat, tocmai pentru că datul nu încetează să fie, pentru minte, un dat, iar în consecinţă produce rest tocmai prin faptul că este gândit. Apoi, eu cred că ficţiunea este un instrument al minţii umane de a da explicaţii fără rest. Într- adevăr, la capătul unei poveşti frumoase nu vei spune niciodată „ei, şi?”. Atunci, rămân cu următoarea frământare: dacă nu cumva entuziasmul pentru ficţiune se poate traduce în termenii satisfacţiei de a oferi explicaţii fără rest.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara