Flaviu George Predescu este, la 33 de ani tocmai împliniţi, autor al mai multor volume de versuri şi eseuri, dintre care, trebuie să recunosc, nu mi-a căzut în mâini nici unul. Asta până mai ieri, când, printr-o împrejurare hai să zicem norocoasă am primit, împrumutată, Obsesia gesturilor, carteobiect estetic super-elegantă, apărută anul trecut la Editura Eikon, din Cluj.
Intrând cătinel în codul autorului şi asumându-mi-l lepădat de sine fără complexe şi prejudecăţi de genul poezia mare vine din orbirea lui Homer nu din nurii lui Sapho, din epic nu din liric, şi, citind şi recitind, am sfârşit, bineînţeles, altfel nu scriam rândurile de faţă, prin a recunoaşte în sentimentalul lucid Flaviu George Predescu un poet curat-adevărat, de ireproşabilă onestitate a vocaţiei, stăpân până la virgulă pe mijloacele artei sale – atâta cât/cum este, în această etapă de parcurs –, atipic, mi se pare, în contextul generaţiei sale şi al poeziei noastre de azi. Departe de fiţe experimentaliste şi mode minimalist/mizerabiliste deja răsuflate, lirica junelui ardelean bucureştenizat excelează la nivelul noţatiei percutante, tip fotogramă, a gestului existenţial transfigurat poetic din câteva linii, şi astfel, instantaneu fixat/ipostaziat în eveniment cu semnificaţie atemporală, metafizică. Vorbele par mari pentru o poezie atât de lirică, însă, la drept vorbind, din fotogramă în fotogramă, filmul epic e gata; se recunosc, trase într-o stilistică riguros controlată („Şi câte dureri stau în spatele/ Autocontrolului/Învăţat cu sudoare,/Ca o limbă străină”), personaje (eul auctorial flăcăios şi pe cât de flăcăios pe atât de nostalgic, iubita ataşabildetaş abilă), „trama” intrinsecă (vai, pierderea juneţelor unui chipeş cugirean pe meleag dâmboviţean!) –, cu condiţia ca lectura să nu se fixeze/oprească la un poem sau două, cum mi se întâmplase ab initio. Sub specia augustă a simplităţii, Flaviu George Popescu convinge ca onest cronograf/decodor al semnelor lumii, semne camuflate în gesturi, gesturi înţelese/surprinse ca prin lentila unui C.G. Jung, a adevărurilor eterne ce răzbat uneori în împrejurări de viaţă concrete, singurele, acestea, care ar merita, după gânditorul elveţian, a fi luate „în serios”, povestite, poetizate, trans/puse. În felul său, FGP asta face, cu sau fără „metoda” lui Jung, din plin: „Mă lăcomesc la amintirea /În care-ţi prinzi cercelul /Şi din uşă îmi vorbeşti”. Aci, unde, prin gesturi fireşti, ale iubitei în special, ceva din suflul veşniciei străbate în cotidian, aci este deschis ochiul poetului nostru, aci memoria lui înregistrând, devorator, obsesiv, „eternitatea” clipei. E cheia poeticii lui FGP, amintirea selectivă, într-o stranie, prin neconcordanţă temporală, adiere de duh bacovian, când mai lax, când mai acut infuzată, chiar la nivel de scriitură: „Dar nici nu ştiu/A fost şi toamnă/În anul acela?// Eu atât mai ştiu,/C-a fost vară/Şi mâinile mele/Cuprinse în cupa umezită/A palmelor tale...”. Sau, în altă parte: „A fost o zi frumoasă/De toamnă şi de viaţă,/Unul era de piatră/Altul era de gheaţă”. Sau: „Era o grădină de trandafiri,/Petec între betoane,/Iubire,/Duminici şi seri de vineri.../Pe mese, mirosul palmelor tale/Şi vorbe...”. Şi aşa mai departe: „Poeţii...// Când poate după ei, se înfiripă/Dezămăgirea celor care au fost ai lor,/Statistica şi poate amintirea mării/Trădaţi, crucificaţi printre banali...”. Un pic mai relaxat, dar la fel de elansat: „Pozele povestite ale părinţilor tăi/Cărţile preferate/Haina pe care o porţi cel mai des,/Toate mi le-ai arătat/Încă din prima seară.//Ce te doare la oameni,/Când te-ai bucurat cel mai tare,/Când ai plâns cel mai mult,/Totul, în prima seară mi-ai spus.” Apelul la Bacovia pare intempestiv în comentariu, dar nu e. În a sa Istorie..., G. Călinescu, referindu-se la autorul Scânteilor galbene, schiţează, la pagina 708, şi un posibil portret, peste timp, al vitalistului nostru june contemporan Flaviu George Predescu. Că „divinul critic” era în stare să scrie la 1940 despre un poet din 2015 cred că nu miră pe nimeni: „Toată problema estetică stă în putinţa acestei convenţii (a notaţiei, în cazul FGP, n.m.) de a simboliza în chip de neuitat, (...), momentele de mare sinceritate, ceea ce se şi întâmplă uneori. Poetul este deci nu un simplu liric, ci un ilustrator al propriei lumi, un creator de contururi şi gesturi proprii.” Ultima frază, subliniată de noi, i se potriveşte mănuşă poetului eikonist. Închid aici o linie de interpretare care-l poate perplexa pe autorul însuşi, ca să revenim la obsesia gesturilor preponderent nostalgic amoroase, matca liricii lui FGP. De la sentimentul extatic („Sub lumina difuză/Erai doar femeie/ Şi un cristal graţia ta/Sclipea când te uitai în jos//Zâmbetul şi privirea îţi erau/Minutar şi secundar”), la dinamica contorsionată a cuplului dezlănţuit erotic, recompusă acum în memorie, cine ştie pentru a câta oară, fotografic, apoftegmatic, la centimă, fără niciun cuvânt/gest în plus, ca în acest excepţional poem: „Fata care facea dragoste/Din tot sufletul/Şi pe care ochii o trădau/Ca nişte iude mari şi jucăuşe/Avea surâs lacom/Ce nu putea fi ascuns//(Muncea enorm,/Până la epuizare,/Era sârguincioasă)//Seara însă /Îţi părea că/Umerii şi genunchii îi vor ieşi/Prin carne şi prin piele/De-atâtea smucituri//Şi cum îşi mai muşca pumnul mic/Şi cât se dedica/Privindu-te câte-o fracţiune de secundă/Ca pe un zeu.//Şi ce zgâria...”. Surprinzător, de la gesticulaţia intimist-corporală până la beatitudinea contemplativmacrocosmică, în optica poetului nu pare a fi niciun vădit defazaj: „Văd totul ca pe un semn divin/Chiar şi un nor ce se dă la o parte/Raza ca un fir mi se leagă de buze/Şi vorbim prin lumina faptelor simple/Norul se pune la loc ca un receptor/Şi deşi nu mai vorbim direct/Ne iubim”. Că tot aminteam de simplitate, după ce am supralicitat un pic mai sus referinţa la Bacovia, iată un poem care probabil i-ar fi plăcut, daţi-mi voie să cred, şi lui Blaga: „Şi ce-i dacă-i noapte/Un măr a înflorit/Are o creangă/Ca o limbă de ceas/Una se-nvârte în cerc/Alta se-nvârte în vânt/(Tictac, tic-tac)/Măsurătoare-i tot/În noapte/În om”.
Un sentimental lucid, explorând diaristic cu destinsă, fină auto/ironie, gustul „vinei tragice” pentru neîmpliniri de parcurs concret şi, deopotrivă – simultan-compensatoriu –, sentimentul bucuriei simple pentru izbânzi existenţiale ţinând de un prezent inepuizabil în planul realului miraculos, Flaviu George Predescu evoluează, în a sa „biblie a iubirii” din Obsesia gesturilor, ca poet adevărat/adecvat la măsura vorbelor editorului şi prefaţatorului Vasile George Dâncu, acesta pe cât de generos în actul editării pe atât de empatetic în discurs, sau invers, nu-mi dau seama: „Dacă simplitatea în poezie devine evidenţă, ai pierdut totul; dacă universul simplităţii devine expresie poetică majoră, atunci poetul câştigă totul.”