Mare (da’ mare de tot) durere de amoare clamează şi sărmana Ada Umbră, răpusă simbolist (deşi poeziile n-au nimic a face cu simbolismul) de ftizia corespunză toare, la abia 44 de ani (s-a născut în 1885, la Turnu Severin, şi a murit în 1928, la Ianca, jud. Brăila, unde era institutoare).1 O chema la naştere Popescu şi a rămas, biata de ea, orfană de mică; a reuşit însă să urmeze cursurile Şcolii Normale „Elena Doamna” din Bucureşti (le termină în 1903) şi să devină învăţătoare (la Ianca, dar şi-n alte sate brăilene – Grojdibodu, Băbiciu –, după cum zice Nicu; şcoala din Ianca îi poartă azi, cu pietate şi cinste, numele). Se mărită cu un coleg de cancelarie - Florea Ionescu (care şi el va muri de ftizie, la doi ani după Ada, lăsînd în urmă, după cum zice Nicu, două fete), aşa că Ada Umbră e, de fapt, numele de artă al Eugeniei Fl. Ionescu (mai semnează şi Ada din Coştilă). Lucia Toader Gruzsniczki dă o listă de reviste – destul de mare – la care a colaborat; mai apare, în plus, şi prin Cosînzeana din 1914. Din fotografia pe care i-am văzut-o pare destul de urîţică şi cam colţuroasă, aşa că o premisă necesară (dar nu şi suficientă, fireşte) pentru drama de amor putea exista. Cu sau fără ea, Ada le suferă dramatic eminent.
Practic, ea începe chiar cu de jale şi de doliu amoros. E deja părăsită în primele (ce zic primele, în chiar prima!) poezii şi nu-şi revine din traumă decît, strict incidental (dar atunci cu defulare vijelioasă), pe la jumătatea cărţii; dar numai pentru a o lua de la capăt cu aceeaşi litanie de abandonată iremediabil. De scris, scrie după tipic sămănătorist (degeaba a colaborat şi la Sburătorul după război), cu peisaje de alean (carei poate fi luat şi de notă simbolistă, dacă n-ar fi toate sămănătoristele bolnave de aleanuri şi tînjeli) anume potrivite ca decor idilic de contrast la drama proprie. Natura exultă, fata suferă, cam asta e reţeta sămănătoristă de amor. Aşa şi la Ada: toată lumea merge să se drăgălească sub plopii de la răscruce şi-n mijlocul unui peisaj mirific, după standard („Pe sub poala cenuşie/ A doi plopi ce nu mai tac,/ Drum din sat şi drum din vie/ Se-ntîlnesc şi cruce fac.// La o parte-i grîul verde,/ Presărat cu flori de mac,/ Legănat de vînt se pierde/ Cîntecul de pitpalac” etc.), numai ea, amărîta, se duce singură: „Iar de cîntă pitpalacul,/ La răscruci cu doru-mi greu,/ Cînd se scutură-n grîu macul,/ Singură mă duc mereu” (La răscruci). Visări însă îşi face frumoase (se vede că-s din amintiri, deci creditabile), propunînd idilă hieratică în aceleaşi peisaje aproape narcotice, cu natură de alint (e, fără îndoială, un transfer de tandreţe în această scriitură diafană de peisaje): „E iarăşi vară, iarăşi cald,/ Şi sara-s blînzi zefirii,/ Şi-i iarăşi lacul de smarald,/ Şi-n floare trandafirii.//…// Vom însera pe cărărui,/ Vom sta pe iarbă verde,/ Şi, ca şi-n vremea de demult,/ În noapte ne vom pierde” etc. (E iarăşi vară). Lovinescu, care-i face onoarea cîtorva rînduri în Istorie (ceea ce se cuvine remarcat ca mare galanterie, căci, după D. Micu bunăoară, Ada e doar una din „semnăturile inexpresive” dintro mare grămadă),2 zice că are o „sensibilitate feminină, delicată, vaporoasă, uşor elegiacă, impresionabilă la toate variaţiile naturii.”3 Asta-i numaidecît, doar că – aş zice – de elegiacă nu-i deloc „uşor elegiacă”, ci chiar drastic elegiacă. Nu văd cum s-ar putea ceva mai adînc şi mai definitiv elegiac decît asemenea invocaţie funebră cum e această Mi-e dor a Adei: „Mi-e dor de strîmta groapă a liniştei de veci,/ Mie dor de nepăsarea dintre pereţii reci,/ Şi-aş vrea să dorm departe, în colţ împădurit./ Ascunsă sub frunzişul de vremuri grămădit.// Din putrezirea-mi crudă în fundul negrei gropi,/ Ar răsări la capu-mi, doinind în sară, plopi/ Şiar creşte mari, năprasnici, aşa cum dorul meu/ Năprasnic fost-a-n lume, nespus, nespus de greu” etc. (E, probabil, o intenţionată „pastişă” la Mai am un singur dor; Ada face destule d-astea, mai ales după Coşbuc, pe a cărui versificaţie joacă, deşi Lovinescu crede că joacă după folclor; aşa ceva însă n-am prea văzut). La partea asta de suferinţă şi de elegie mai multă dreptate are Verax din Transilvania,4 carele zice că la Ada „tonul dominant e melancolia” şi „o tristeţă neobişnuită” din dragoste, de unde apoi „urmarea: sbucium, clocot, pustiu, nenoroc”. Întocmai aşa. O fi avînd Ada şi „versuri sfioase, de confesiune şi descriptiv-naturiste”, cum zice Ciopraga,5 dar cînd suferă o face fără cruţare. Nici de sine, nici de retorică lăcrimoasă şi funebrală: „De cînd plecatai veacuri sunt,/ Pierdută mi-i visarea,/ Vieaţa-mi calcă spre mormînt/ Şi al nimicirii aspru vînt/ Îi spulberă cărarea” (Te-ai dus). Astea nu-s chiar „miniaturi sufleteşti brodate pe reţeaua unei fantezii metrice variate” (cu reţeaua, însă, aşa e), cum zice Lucia.6 Astea-s strigăte în regulă, vaiete eclatante, căci Ada merge direct „către un mormînt de jale” (Apus). E drept că nici n-are încotro altundeva să meargă, întrucît luminozitatea vieţii abia de i-a strălucit o clipă: „Şiafară- i iarnă grea/ Şi vîntul se munceşte între pămînt şi stele;/ Iar plînsu-i are ceva din visurile mele,/ Ce n-au trăit aievea nici cît un fulg de nea” (Seară de iarnă). Ca toate suferitoarele din vremea ei (şi de dinainte), Ada se controlează însă în situaţii delicate şi pleacă îndurerată, dar cu demnitate: „Mă duc, priveşte, surîzînd,/ Fără cuvînt de rugăciune,/ Făr’ de cuvînt care ţi-ar spune/ C-ascunde lacrimi al meu gînd” etc. (Mă duc). Estetica acestei stăpîniri de sine dă bine, dar în sufletul bietei fete e furtună de pathos şi totul pregătit de sacrificiu, fie de un fel, fie de altul: „Şi-aş da ca să te pot uita/ Mulţi ani din viaţa mea pribeagă;/ dar aş plăti cu viaţa-ntreagă/ O rază din privirea ta” (Un gînd). (Nu ştiu ce-ar fi vrut unii mai mult). Ar fi însă jertfe în zadar, căci Ada nu s-a potrivit nicidecum cu iubirea; au avut frecvenţe total diferite, degeaba invocaţii peste invocaţii: „Şi n-ai fost atuncea/ Cînd eu te-am cerut:/ Azi inima-mi moartă-i/ Şi veacu-mi trecut;// Şi viaţa-mi ajunsă/ La capăt de drum:/ Povară mi-e gîndul/ Şi inima scrum” etc. (Iubire, iubire). Asemenea consecvenţă în suferinţă e, implicit măcar, semn de devoţiune amoroasă; dar Ada dă şi pe faţă semne de devoţiune, punînd religiozitate aprinsă în declaraţii şi declamînd cu sufletul deschis: „Tu nu cunoşti duiosul, stingherul vis în care/ Şi Rugii şi-Nchinării eşti singur Dumnezeu…/ De unde s-afli-adînca, tăcuta-nfiorare/ Ce-şi vieţuieşte traiul ascunsă-n gîndul meu?// Şi gîndumi visătorul e pururea cu tine./ Credinţa lui: Iubirea; Icoană: glasul blînd/ Ce l-a robit c-un cîntec şi-n vraja lui îl ţine” etc. (Scrisoare). Cu tot chinul, tot iubirea rămîne religia supremă şi pentru Ada (de nu cumva tocmai din pricina asta): „Să nu fugi de calda-i pornire,/ Să nu fugi de-al inimii drum;/ Că tot ce nunseamnă iubire/ E vînt, şi cenuşă, şi scrum” etc. (Să nu fugi…). Se vede însă că s-o fi schimbat ceva pe drum, căci brusc Ada începe să juiseze şi să jubileze în freamăte şi dă abrupt în beatitudini: „În noaptea cînd te voi cuprinde/ La piept strîngîndu-te tăcută/ Pe-un colţ de cer, necunoscută,/ O nouă stea se va aprinde.// În noaptea cînd te voi cuprinde.// În noaptea cînd voi fi a ta/ Va răsări o nouă floare/ Şi vraja ei tulburătoare/ Pămîntul va îmbălsăma.// În noaptea cînd voi fi a ta” (Dor nestins). Ei, aşa da! Iar de-acuma să te ţii dezlănţuire şi revărsare de patimă, ca răzbunare rezolută pe atîtea frustrări: „O, tulburarea ce-o vezi în ele/ E valul care – dezlănţuit/ Din adîncimea inimii mele - / Se urcă-n ochii ce i-ai privit.// Ca o undire, ca o năvală” etc. (Cîntec vechiu). Pînă la urmă, după cum se vede, Ada a găsit calea.
Numai că dacă poeziile-s puse cît de cît cronologic (şi Nicu zice că aşa lea pus), se pare că a pierdut-o din nou şi repede, căci redactează numaidecît o elegie „grea”, un fel de acoladă definitiv dramatică şi patetică (de care Lovinescu7 zice că-i luată după Dimitrie Anghel): „Eu port un lanţ în suflet… Verigă cu verigă/ L-au făurit acolo credinţele de ieri./ În zornăirea-i surdă nici nu mai ştiu ce strigă/ Din tot amarul zilnic înnăbuşitei vreri” etc. (Eu port un lanţ în suflet…); totuşi, această caligrafie cumplită nu pare simplă concluzie de amor, ci reflecţie de viaţă, meditaţie pe propria biografie; ce-i drept, tare amară. Dar vine îndată şi un nou roi de suferinţe din amor, la fel cu primele.
Ca toate Didonele române (şi-s multe!), şi Ada mai găsea alinare la natură, unde face gingăşii în funcţie de calendar (cum zicea Lovinescu) şi de momentul zilei (e scrupuloasă şi la calendar şi la ore). Anotimpurile o inspiră egal (cînd nu le traduce în sentiment sau nu le bruiază cu propriile sentimente, ceea ce de regulă face, căci are sentimentul expansiv şi propune şi ea durerea în contagiune) şi le face desene gracile sau acuarele din delicateţe: „Zefirul adie prin trestii/ Se-ntorc rîndunelele./ Sfioase din colţul fereştii/ Surîd micşunelele.// Răsună de rîset dumbrava./ Şi-s zarzării-n floare;/ Iar plopii se leagănă-n slava/ Seninului soare” etc. (Martie). Plopii-s pădure deasă, mai în fiecare poem cîte-un pîlc; arar mai apar şi alte specii, dar niciuna atît de compătimitoare şi empatică precum plopii (cu „sărăcia” de har a cărora Ada se identifică; dar şi cu propulsia lor spre cer). Chiar şi-n plină dramă de amor, printre ofuri şi suspine radicale, dacă – şi cît - stă în natură, Ada se pierde în reverii: „Sub poale de sălcii,/ Cu ochiul deschis,/ Aievea mă fură/ Un limpede vis” etc. (Sub poale de sălcii…). Estetica de peisaj e sumară, fireşte, cu descripţii naive şi candide, dar uneori o încearcă oarece nostalgii mai simboliste (dacă vrea cineva să le ia aşa; altminteri, ele pot fi şi oneste nostalgii sămănătoriste): „Stau sub plopul drept/ Pironită-aşa/ Şi nu ştiu ce-aştept/ Şi nu ştiu ce-aş vrea…” etc. (Amurg de toamnă). Face de toate-n peisaje, uneori chiar şi un fel de bacoviene (cum poate): „E vînt şi ploaie…/ Ulmii se frîng./ Plopii sendoaie,/ Salcîmii plîng” etc. (Singurătate). În general însă, creioane delicate, copilăroase: „…Sus, pe muchi de zid,/ Rîndunelele;/ Jos, floarea-şi deschid/ Viorelele;/ Alături, un plop/ Lin se clatină…” etc. (Pier sub vînt uşor). De sensibilă, era fără-ndoială sensibilă, numai că n-avea imaginaţie pentru aşa sensibilitate extrem vibratilă. A scris, însă, biata de ea, cu ce avea.

1 Datele biografice, după Dicţionarul general al literaturii române, Ţ-Z, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2009 (articolul aparţine Luciei Toader Gruzsniczki), dar şi după Precuvîntarea lui Vintilă Nicu la vol.: Ada Umbră, Versuri, Ediţie alcătuită de Vintilă Nicu, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2008. Ediţia – din care vom cita – include toate poemele apărute în vol. Sub plopi (Editura Ramuri, Craiova, 1921), la care se adaugă alte poezii identificate prin reviste (din care unele par simple variante), cu un total de „109”, puse însă în ordinea apariţiei lor prin reviste (fără a mai respecta ordinea volumului antum). Vintilă Nicu anunţă aici şi apariţia unui „volum I” al ediţiei (Versuri-le ar fi al II-lea), cu „multe alte informaţii” despre Ada, dar acest volum n-a apărut încă. Să sperăm că totuşi…
2 Dumitru Micu, Început de secol. 1900- 1916. Curente şi scriitori, Editura Minerva, Bucureşti, 1970, p. 182.
3 E. Lovinescu, Scrieri, IV, Istoria literaturii române contemporane, Ediţie de Eugen Simion, Editura Minerva, Bucureşti, 1973, p. 521.
4 Transilvania, nr. 10/1922.
5 Const. Ciopraga, Literatura română între 1900 şi 1918, Editura Junimea, Iaşi, 1970, p. 290.
6 Lucia Toader Gruzsniczki, op. cit.
7 E. Lovinescu, op. cit.