Nu doar în dragoste, ci şi-n literatură
ochii care (sic!) nu se văd se uită
fatalmente. Aşa s-au uitat, bunăoară,
şi cei ai Margaretei Dorian, fiica scriitorului Emil
Dorian (de apariţia jurnalului căruia s-a ocupat
după 1989), poetă şi prozatoare ea însăşi, dar
plecată din România (născută fiind la Bucureşti,
în 1924) în 1948, mai întîi la Paris şi apoi – din 1954
– în SUA, unde a şi rămas.1 Îşi ia aici, la Brown
University, licenţa în ştiinţe botanice şi, cu vremea,
publică şi trei romane (scrise direct în engleză).2
În România ezitase între litere, horticultură şi
arte plastice, încercîndu-le, la rînd, pe toate
(dar neisprăvind niciuna la o vîrstă aşa crudă),
după cum i se spovedeşte Mariei Banuş.3 Era „o
lungană slăbuţă, cu faţa prelungă, străvezie, cu
ochi limpezi, cu ciuf castaniu“ şi care scria, văzînd
în Maria Banuş o „maestră“, „versuri sensibile,
autentice.“4Cu un mănunchi de asemenea versuri
cîştigă (alături de Ion Frunzetti, Mihail Cosma,
Victor Torynopol şi Ion Cutova) şi ea concursul
de poezie al Editurii Forum, care-i şi editează
placheta Ierbar în 1946. „Elevă a Mariei Banuş“,
după cum zice Piru,5 Margareta nu e mai puţin
colegă (de poetică, de nu chiar de mistică senzuală
– mistică senzuală a cuvîntului/poemului) cu
Floarea Ţuţuianu. A intuit-o deja, cu mult înainte
de epifania Floarei Ţuţuianu, Perpessicius, cînd
a subliniat că „totul în poezia d-sale /.../ se colorează
de o uşoară senzualitate, cînd nu este de-a dreptul
una din acele forme de sulamitism, proprie Cîntării
Cîntărilor. Cu adaosul totuşi că mirele, urmînd
interpretarea alegorică, este însuşi poemul.“
6 El
este, într-adevăr. Lui îi descîntă Margareta, pe
el îl invocă într-o gramatică senzualizată şi cu o
imaginaţie corporalizantă cu care-şi creează
premise de extaz: „Ne rugăm pentru carnea
poemului, ascunsă,/ ne rugăm cu pumnii-ncleştaţi/
şi opintiţi în cuiburile calde ale vorbelor/ ne rugăm
cu rotunjimea şoldului/ şi cu subţioara arămie,
ameţită,/ ne rugăm pentru dezlegarea poemului“
etc. (Secetă). Mai rar, la noi, asemenea invocaţii
viscerale ale poemului, asemenea preparative
corporale întru aşteptarea lui; Margareta se
pregăteşte de ivirea poemului ca o mireasă poftalnică.
Şi tot rară este şi senzualizarea poemului ca atare,
transformarea lui în zburător întrupat. Margareta
pare să fie de doctrina lui Rilke atunci cînd e vorba
de febra creativă, părînd a agrea şi ea că „trăirile
artistice sînt neverosimil de aproape de cele
sexuale“, chiar dacă ea însăşi nu se avîntă în
sexualizarea scriiturii. Dar nici foarte departe nu
e. Atîta doar că îndrăzneala ei tematică merge
mînă în mînă cu sfiala de directeţe şi cu o cultură
a limbajului de candoare (care, ambele, o inhibă).
Sau a celui – să zicem – de artă, care, pe vremea
aceea, nu era, în cazul poeteselor, de tot slobod.
Aşa că oricît de aprigă ar fi senzualitatea – şi
este destul!, expresia ei rămîne candidă şi
primăvăratică. Sau, cum mai bine zice Mirodan,
„geamătul la aşternut este autentic, frazele şoptite-n
urechi sunt livreşti.“7Livreşti nu-s, ba dimpotrivă:
spontane, senzuale, fruste chiar; dar elegante,
oarecum estetizate, sunt numaidecît. Într-un
cuvînt, e vorba de „o poezie cu gust sănătos, de
senzualitate sinceră şi curată.“8 „Curată“ şi-n
limbaj şi-n senzaţii de vreme ce acestea par autentice.
În tot cazul, se simte în ele, cum zice Ruxandra
Oteteleşanu (care a ascultat-o la o şezătoare, în
1945), „accentul pur al poeziei“.9
Chiar dacă ar fi vorba de „poezia cărnii
înfrigurate“, „a sîngelui curgînd repede prin
artere“10 (dar nu-i chiar aşa), Margareta propune
cele mai candide ecuaţii ale acestui freamăt de
creştere şi ale acestui vuiet surdinizat de senzaţii,
topind o linguriţă de dramatism în dialectica lor:
„În noaptea asta iezilor le cresc corniţele./ Sssst!
Taci!/ Clipa atîrnă grea ca plînsul lor prin somn/
grea ca o rodie…/ Noi nu suntem decît jumătăţile
ei despicate…/ Sîmburul – ascultă –/ în fiecare
bate, negru bate.//…// Acum sunt mare. Nu mai
mi-e frică. Dar vreau să te ţin încă de mînă“
(Hotarul). În subtextul tuturor poemelor – dar şi
pe faţă –, metafora centrală a iubirii e cea alimentară:
iubita e ceva de devorat, de muşcat, de cules
ş.a.m.d. Dar toată această senzualizare, această
„carnalizare“ a iubirii, e pusă sub semnul unei
candori iremediabile (şi uşor cochetă, jucăuşă):
„Ştiu/ carnea are prospeţimi de fruct/ iar gura
zvîcnete de şarpe prins/ şi e tîrziu…//…// Am auzit
cum s-a desprins o piersică/ din cuibul ei/ acum/
şi pîrgul trupului a scuturat cercei…/ Arată-mi
cum…“ (Clipă). Lumea Margaretei (şi trupul ei
nu mai puţin) e un coş cu fructe, e făcută doar
din lucruri bune, pozitiv incitante. Chiar şi tristeţile
devin la ea senzaţii ingenue şi electrizate euforic:
„… au încărcat tristeţea în carele cu fîn/ şi-au
dus-o prin oraşul nostru – unde?/ Mirosul ei de
cîmp încins/ aleargă ca un mînz fără stăpîn/ cu
coapsele rotunde!“ etc. (Vorbeşte strada). Nu e
nimic agravant în stările ei negative; nici pomeneală
de frustrări, abţineri, refulări sau lucruri şi mai
grave. Momentele cu tematică elegiacă – sau, mai
degrabă, cu pretext elegiac – devin, inevitabil,
exultante şi contaminate şi ele de senzualitate
(glumeaţă, desigur): „Uneori tristeţea e o femeie
cu şorţ albastru şi rîşniţă-n poală…/ unu-doi/ se
sfărîmă cuvintele, boabele tari,/ negre/ fierbinţi/
şi nu ne mai putem striga pe nume.//…// şi-o să
ne-nţelegem numai din mers, şold lîngă şold,
ca juncanii“ (Fragment). Asta pentru că Margareta
nu e doar o simţualistă, ci o vitalistă adevărată
care ţine strict regim de extatice, înfruptîndu-se
fără cenzură din toate şi fremătînd de bucuria
cîntării şi de cîntarea bucuriilor: „Înfiptă-n miezul
vieţii îmi simt făptura toată/ şi-mi aflu pasul care
se deschide neted pe pămînt/ şi cîteodată-n trup
se-ncheagă cîntul ca o apă/ deşi pe mine nimeni
nu m-a învăţat să cînt“ (Ceas bun). Poate
de aceea zice Ovidiu Constantinescu, admirativ,
că Margareta „murmură suave cîntece cu
darul firesc pe care-l au păsările cerului şi
ale cîmpiei.“11 N-o fi chiar aşa (mai face şi
Margareta trucuri), dar de o poezie a spontaneităţii
e vorba, de o spontaneitate a bucuriei – şi de o
bucurie a spontaneităţii deopotrivă: „În fiecare
zi mă-ntîmplu/ limpede şi conturat:/ genunchiul
rece ca un măr curat/ stă-n dimineaţă./ Palmele
cuprind coaja de clipă/ braţele strîng trunchiul
zilei/ şi ţipă:/ sunt străbătută de drumuri lungi
de seve-ncrucişate/ de cuvinte nenăscute/ şi vreau
să prind cu degete neînvăţate/ lumina care joacă
pe talgerul pîntecului…// Ascultă! Dimineaţa
începe cu trîmbiţa cîntecului!“ (Cîntec de dimineaţă).
Aceeaşi trîmbiţă sună şi-n restul zilei şi-n tot
volumaşul: o trîmbiţă a elanului senzual şi a
senzualizării lumii (pe un fond, după cum se vede,
de uşor narcisism sublimat). O adolescentă
muşcînd drastic dintr-un măr – asta e Margareta
Dorian.
Al. Cistelecan
____________
1Al. Mirodan, Dicţionar neconvenţional al scriitorilor
evrei de limbă română, vol. II, D-E-F, Minimum, Tel
Aviv, 1997, p. 166. Cam tot ce am aflat despre Margareta
am aflat din Dicţionarul lui Mirodan. După cum se
vede dintr-o scrisoare reprodusă în România literară,
nr. 33/2008, ar fi vrut să revină în literatura noastră şi
chiar să se înscrie în filiala Alba. Nu ştiu dacă a şi reuşit,
dar grupaje de versuri i-au apărut în România
literară şi-n Apostrof.
2 Idem, p. 167.
3 Maria Banuş, Însemnările mele. 1927-1944, Text
stabilit, note şi comentarii de Geo Şerban, Editura
Cartea Românească, Bucureşti, 2014, p. 483.
4 Idem, ibidem.
5 Al. Piru, Panorama deceniului literar românesc 1940-
1950, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968
6 p. 190.
7 Perpessicius, Opere. XII, Menţiuni critice, Editura
Minerva, Bucureşti, 1983, p. 108.
8 Al. Mirodan, op. cit., p. 167.
9 O.C. (Ovidiu Constantinescu), în „Revista Fundaţiilor
Regale“, nr. 4/1946.
10 Ruxandra Oteteleşanu, în „Universul literar“, nr.
10/1945.
11 Al. Piru, op. cit., p. 190.
12 Ovidiu Constantinescu, op. cit.
