Deschiderea Festivalului,
dincolo de evenimentul
monden în sine, te
mobilizează ca spectator,
te introduce în atmosferă,
aşa cum preludiul
configurează
ambianţa piesei „grele“ care
îi urmează: o fugă, o suită sau
o operă, eventual.
Ediţia de anul acesta a debutat
entuziast, la Sala Palatului, graţie
Orchestrei Române de Tineret.
Ansamblul pregătit de Cristian Mandeal
este, de fiecare dată, excepţional,
adunând calitatea instrumentiştilor
componenţi într-o unitate profesionistă,
proaspătă şi pasionată. Dirijorului
Kristjan Järvi i-a convenit, fără îndoială,
un asemenea organism, potrivit
dinamismului, teatralităţii şi versatilităţii
sale, toate convingătoare. A rezultat
o Rapsodie nr.1 enesciană plină de
farmec, cu solo-uri şi ritmuri dansante
îngrijit conturate, cu o culoare orchestrală
fără exagerări inutile, transparentă
şi seducătoare.
Un acompaniament exemplar a
însoţit-o pe Sarah Chang în Concertul
pentru vioară de Sibelius. În mod
surprinzător, nu-mi găsesc adjectivele
potrivite tocmai pentru violonista
celebră: ce aş mai putea spune?
Tehnica şi sunetul minunatei sale
viori Guarneri sunt impecabile,
inteligenţa muzicală pune în valoare
discursul lui Sibelius, maniera în care
se mişcă în paşi de dans pe scenă
(îi trebuie în jur un spaţiu vital!) e
cuceritoare. A lipsit totuşi ceva anume
pentru ca să mă scoată din neutralitatea
audiţiei, dar eu am dat vina pe
idiosincrazia mea faţă de muzica
lui Sibelius. În fine, ar trebui să
menţionez alte două detalii: prezenţa
aplauzelor între partea întâi şi a doua
a concertului (publicul românesc nu
se dezminte nici de data aceasta,
refuzând să înveţe o convenţie a
tăcerii), şi lipsa unui bis, în pofida
chemărilor repetate pe scenă.
Şi în Carmina burana, tot orchestra
atrage maximum de apreciere, pentru
exactitate şi maleabilitate la impulsurile
lui Kristjan Järvi. Se adaugă acel
impresionant aparat vocal prevăzut
de Orff – Corul Filarmonicii George
Enescu şi Corul de copii Radio –,
precum şi trei solişti: soprana Jennifer
O’Loughlin (cu o onorabilă rezolvare
a rolului său), baritonul Daniel
Schmutzhard (care mai are de lucru
la acurateţea intonaţiei) şi Max Emanuel
Cencic (unul dintre cei mai în vogă
contratenori europeni la ora actuală,
pe care aş fi preferat să-l ascult într-o
intervenţie mai consistentă, şi nu
doar în acel scurt solo pe care i-l oferă
această partitură).
Ce urmează după preludiul din
30 august? Un meniu bogat sau trasee
alternative, dintre care încerc să aleg
în continuare unul posibil.
Câteva recomandări subiective
Scriam în urmă cu doi ani, în
paginile României literare, despre
premiera românească a monumentalei
cantate de Arnold Schönberg, compusă
în urmă cu peste 100 de ani, Gurre-
Lieder. Spuneam atunci că cine se
aştepta la vreo muzică indigestă a
fost fie plăcut surprins, fie (poate)
decepţionat. Aş afirma acum ceva
similar, dar şi mai apăsat, cu privire
la premiera românească a operei
Wozzeck de Alban Berg, în variantă
concertantă. Mi-ar fi mai simplu să
adopt tonul moralizator şi să comunic
muzicienilor români (colegilor mei
de la Filarmonică, iritaţi de dificultatea
partiturii) şi publicului reticent la nou
că pe toate scenele importante ale
lumii s-a montat cu succes Wozzeck,
în ultimii 90 de ani câţi au trecut
de la premiera sa (1925). Dar nu
vreau să o pornesc pe panta critică
a afirmaţiei că Bucureştiul va rămâne
o eternă provincie culturală fără
Wozzeck sau multe alte titluri de
repertoriu liric din secolul XX, semnate
de Benjamin Britten sau Dmitri
Şostakovici, de Belá Bartók sau Leos
Janacek, de Claude Debussy, Igor
Stravinski şi alţi contemporani celebri
ai lui Enescu. Nu; pur şi simplu aş
vrea doar să pot molipsi pe cei din
jur de curiozitatea şi pasiunea cu care
am cunoscut treptat opera lui Berg:
mai întâi pe o casetă video proiectată
de regretatul meu profesor, compozitorul
Ştefan Niculescu, şi apoi în spectacolul
la care am asistat în 1991, la Opera
de Stat din Viena, urmărindu-l fascinată
pe Claudio Abbado cum dirijează pe
dinafară toată partitura.
Dirijorul Leo Hussain reuşise o
performanţă în două zile de repetiţii
cu Gurre-Lieder, preluând din zbor
bagheta refuzată de alt dirijor, în
toiul Festivalului Enescu din 2013.
Cu maximă eficienţă, cu talent de
comunicare şi, evident, prin cunoaşterea
enormei partituri, la pupitrul Orchestrei
şi Corului Filarmonicii bucureştene,
Hussain ne-a convertit pe toţi cei
prezenţi în sală în admiratori ai lui
Schönberg. Îl aşteptăm alături de
aceleaşi ansambluri româneşti, pe
14 septembrie, să ne traducă mesajul
operei lui Berg – poate dificil de digerat
de la bun-început, dar dezvăluindu-
se apoi profund, uman, emoţionant
– şi să convingă din nou publicul
românesc că expresionismul şi
atonalismul nu sunt întotdeauna
sinonime cu muzica „urâtă”.
Dacă mă uit la oferta de repertoriu
a actualei ediţii, Wozzeck clipeşte
intermitent şi insistent, ca noutatea
cea mai importantă. Mai mult, ineditul
(pentru scenele româneşti) pare a se
construi anul acesta în jurul genului
liric: o nouă versiune cu Oedipe la
Opera Naţională Bucureşti, pe 18
septembrie, sub bagheta aceluiaşi
Leo Hussain (care va dirija montarea
operei enesciene la Covent Garden);
o altă operă în concert, Elektra de
Richard Strauss, cu ansamblul de
la Bayerisches Staatsoper şi dirijorul
Sebastian Weigle; în fine, Baronul
Münchhausen de Dan Dediu, în regia
lui Cristian Mihăilescu, la Opera
Comică din Bucureşti (16 şi 19
septembrie). Un pasionat de operă
poate întrezări două trasee intersectate
de Enescu: pe de o parte alternativa
austro-germană la expresionismul
primelor decenii de secol XX, derivat
din tragedia antică (Elektra) sau
din societatea modernă (Wozzeck),
cunoscut fiind faptul că nici din Oedipe
(opera bazată pe o altă tragedie antică)
nu lipsesc momente expresioniste;
pe de altă parte, un compozitor român
din generaţiile post-enesciene propune
în secolul XXI un umor postmodern,
condimentat cu nuanţe expresioniste,
într-o operă scrisă iniţial (în 2002)
pentru un teatru berlinez, şi pe un
subiect german (Baronul Münchhausen).
Iată că – în decursul câtorva zile de
Festival Enescu – poate fi interesantă
reflecţia asupra celor patru modalităţi
(înrudite) de a concepe operă în ultima
sută de ani.
Bineînţeles că preferinţele mele
nu se vor opri la opere. Nu pot lipsi
la Berliner Philharmoniker cu Sir
Simon Rattle (3 septembrie), nici la
recitalul lui Murray Perahia (5
septembrie). Aştept cu nerăbdare
să-i ascult din nou pe Arcadi Volodos
(11 septembrie), Vasily Petrenko (18
septembrie), Janine Jansen (19
septembrie) şi Andris Nelsons (19-
20 septembrie). Ba chiar mă pregătesc
să contribui cu jumătate de claviatură
a pianului în concertul Ansamblului
Profil de la Sala Mică a Palatului (5
septembrie). Sunt, de asemenea,
curioasă să ascult unul din programele
propuse de Michael Tilson Thomas
(San Francisco Symphony, 7 septembrie),
provocatoare prin mixturile lor de
piese tradiţionale cu noutăţi ale
avangardei. Întâmplarea face ca –
atunci când scriu aceste rânduri – să
răsfoiesc ultimul număr din revista
Diapason (nr. 638, septembrie 2015)
şi să descopăr un interviu amplu
cu Michael Tilson Thomas (p.44-48).
Nu demult a dirijat, într-o seară,
Concertul pentru vioară de Mendelssohn,
Pulcinella de Stravinski şi The Seasons
de John Cage; la Bucureşti îl va alătura
pe Enescu lui John Adams şi lui
Beethoven. O asemenea viziune
repertorială a constituit scopul său
de când conduce San Francisco
Symphony, din anii ’90, tocmai pentru
a lărgi repertoriul şi a câştiga un nou
public. Nu îl interesează faptul în sine
de a prezenta prime audiţii de Scelsi,
Berio sau John Taverner, ci felul în
care, traversând asemenea muzici,
„urechile publicului şi ale muzicienilor
se deschid, mai sensibile la spiritul
de aventură care îi ghida la vremea
lor pe Mahler sau pe Beethoven.”
Vom vedea...
