Nu ştiu de s-a dorit au
ba, dar de am sta să
observăm cu atenţie,
actuala ediţie a
Festivalului enescian
ni se dezvăluie a fi
prioritar un veritabil
festival al marilor ansambluri
simfonice.
Aproape douăzeci de colective
simfonice europene, altele din Israel,
din Statele Unite, vor fi prezente la
Bucureşti pe scena de la Sala Palatului.
Sunt ansambluri cu valoare istorică
şi artistică uriaşă cum sunt Filarmonica
berlineză, Filarmonica din Viena sau
Capela de Stat din Dresda; sau Orchestra
Concertgebouw din Amsterdam. Li
se alătură cele câteva orchestre ale
ţării. Cele mai multe vor evolua în
faţa publicului bucureştean într-o
grandioasă mişcare destinată promovă
rii marilor valori umaniste ale
patrimoniului artistic.
Nu este puţin lucru.
Enescu însuşi s-a considerat a fi
un simfonist, un gânditor care propune,
care dezvoltă pentru noi idei dintre
cele mai importante.
De remarcat, în contextul marilor
festivaluri privind promovarea valorilor
muzicii culte, date fiind ideile directoare
ale acestuia, Festivalul bucureştean
devine în egală măsură un preţios
brand de ţară, o adevărată emblemă
naţională.
Care atrage lume… din toată
lumea.
„În acest moment, în lume, nu
cred că există un alt festival atât
de mare de muzică clasică, eveniment
al cărui nume să fie dat de un
compozitor”, remarca celebra violonistă
Sarah Chang pe parcursul conferinţei
de presă ce a precedat deschiderea
Festivalului; „România ar trebui să
fie mândră de Festivalul Enescu; este
o mare reuşită pentru această ţară!”
Cu totul semnificativ îmi apare
faptul că tocmai Orchestrei Române
de Tineret i-a fost oferită preţioasa
ocazie de a deschide actuala ediţie,
cea de a XXII-a. S-a petrecut în compania
a două dintre importantele
personalităţi ale tinerei generaţii a
maeştrilor, în compania celebrei
violoniste, a dirijorului Kristjan Järvi,
artişti de spectaculoasă circulaţie în
peisajul vieţii muzicale actuale.
Festivalul a început cu o celebră
pagină simfonică enesciană, cu prima
Rapsodie în la major cântată, e drept,
în anume secţiuni, într-un tempo mai
alert decât cel cu care suntem obişnuiţi
prin tradiţie. A fost accentuată spectaculozitatea
şi mai puţin savoarea expresivă
a muzicii. Totuşi, dată fiind
natura rapsodică a lucrării, aceasta
oferă largi posibilităţi unor interpretări
dintre cele mai diferite.
Pe de altă parte, am fost martorii
unei excepţionale relaţii stabilite între
valoarea expresivă a sunetului violonistic
pe care îl dezvoltă Sarah Chang
şi entitatea tematică de care dispune
Concertul pentru vioară şi orchestră
de Jean Sibelius. În zona romantismului
târziu de început de secol XX. Geniul
melodic al compozitorului se împleteşte
cu imaginaţia constructivă, căci forma
lucrării completează în chip magistral,
în primii ani ai secolului, inovaţiile
aduse cu decenii mai în urmă de
Mendelssohn şi Schumann în zona
concertului romantic. O dovadă certă
a acestei speciale creativităţi o reprezintă
marea cadenţă solistică, secţiunea
dezvoltătoare a primei părţi, moment
pe care Chang l-a definit, însă, cu
o inexplicabilă timiditate. Greu de
spus, în condiţiile mediului acustic
artificial al Sălii Palatului, dacă inginerul
de sunet sau dirijorul nu au reuşit să
menţină un just echilibru între
sonoritatea deseori covârşitoare a
ansamblului orchestral şi evoluţia
solistică.
Momentul de specială greutate al
concertului de deschiere l-a constituit
prezentarea celebrei lucrării oratoriale
Carmina Burana de Carl Orff, lucrare
de grandioasă construcţie, bazată pe
texte muzicale şi poetice medievale,
lucrare compusă în cheia percepţiei
omului perioadei interbelice de secol
XX, un opus foarte popular şi în zilele
noastre. A fost gândită şi construită
de Cristian Järvi de o manieră
spectaculoasă, realmente grandioasă.
Este exaltat sentimental vitalităţii în
relaţia cu natura, cu natura umană,
cu întâmplările fericite şi mai puţin
fericite ale existenţei.
S-a dispus de o bună echipă de
solişti, anume de soprana înaltă
Jennifer O’Loughlin, de contratenorul
Max Emmanuel Cencic, de basbaritonul
Daniel Schmutzhard, de
Corul Academic al Filarmonicii
bucureştene, condus de Iosif Ion
Prunner, de Corul de Copii Radio
condus de Voicu Popescu. Cu decenii
în urmă, marea noastră soprană Emilia
Petrescu construia absolut magistral
un rol ce nu poate fi uitat, un moment
definit de o uimitoare suavitate a
glasului.
Kristjan Järvi este muzicianul
marelui spectacol al muzicii. Dispune
de un dinamism mobilizator ce animă
în mod necondiţionat grupul tinerilor
muzicieni, care au reacţionat pe
măsură, cu prospeţimea unei angajări
exemplare.
Nu pot să nu insist asupra prezenţei
în Festival a Orchestrei Române de
Tineret, ansamblu a cărui concepere
a fost imaginată cu şapte ani în urmă
de maestrul Marin Cazacu alături de
maestrul Cristian Mandeal. Ani de-a
rândul au fost alături pe parcursul
concertelor festivalului de la Sinaia,
al concertelor din miez de vară de la
Atheneul Român. Au concertat de
asemenea la Berlin în sala Filarmonicii,
apoi în celebra sala de la Konzerthaus,
la Paris şi la Strassburg, la Roma,
la Academia de Muzică Santa Cecilia,
la Ravello, la Festivalul Mahler de
la graniţa italo-austriacă, la Russe,
în Bulgaria, recent la Milano în cadrul
Expoziţiei Universale. După concertul
de la Bucureşti concertează în aceste
zile în cadrul Festivalului de la Aix
en Provence.
Sosiţi din toate zonele ţării, de
asemenea din Moldova de peste Prut,
unii dintre aceştia invitaţi din alte
câteva ţări europene, tinerii muzicieni
parcurg împreună o înaltă şcoală a
muzicii, pentru a deveni muzicieni
profesionişti cu valabile disponibilităţi
ce pot fi fructificate ulterior în diferitele
colective orchestrale din ţară, din
marea lume a muzicii.
Au mai concertat în aceste ultime
zile, la Sala Palatului, muzicienii
Orchestrei Filarmonice din Israel. Un
uimitor colectiv simfonic dată fiind
sonoritatea preţioasă a corzilor, în
mare parte un dat al şcolii violonistice
ce provine din partea de Sud a Rusiei.
Puncte de special interes le-au adus
prezentarea ultimului important opus
enescian, poemul Vox Maris, în egală
măsură a unor mari creaţii simfonice
ale post-romantismului european,
simfonii datorate acestor creatoriconstructori
care au fost Anton
Bruckner, Gustav Mahler, Arnold
Schoenberg.
Zubin Mehta, dirijorul permanent
al ansamblului, este o veche cunoştinţă
a publicului bucureştean. A apărut
pentru prima oară la Bucureşti în
ediţia din 1964 a Festivalului enescian;
pe atunci, privirea sa sfredelitoare,
doi tăciuni aprinşi, pătrunzători, avea
o putere hipnotică asupra orchestrei,
Orchestra Naţională Radio, asupra
publicului.
Tocmai trecuse în eternitate
maestrul George Georgescu. I-a
închinat partea lentă, Adagio, din
Simfonia în mi bemol major de Antonn
Bruckner.
Cu acelaşi prilej a condus în primă
audiţie absolută primul Concert pentru
violoncel şi orchestră de Anatol Vieru
în compania maestrului Vladimir
Orlov.
De această dată, muzicii enesciene
i s-au alăturat creaţii majore semnate
de marile personalităţi ale postromantismului
european.
Notam la începutul articolului că
actuala ediţie a Festivalului enescian
ni se conturează drept un veritabil
regal al orchestrelor filarmonice, cele
care cultivă sonoritatea unitară,
complex structurată, constituită istoric
şi diferenţiată stilistic, aflată în slujba
marilor valori ale culturii muzicale
europene, de la Haydn şi Mozart la
Beethoven şi Brahms. De la Berlioz
la Wagner, Mahler şi Richard Strauss,
de la Cesar Franck la Debussy şi Ravel,
de la Rimsky Korsakov la Strawinsky.
Apoi, în prima parte a secolului trecut,
Prokofiev, Şostakovici, Enescu au
adus semnificative descinderi faţă
de acest eşalon fundamental al gândirii
simfonice. Sunt mijloace dintre cele
mai complexe ce stau în slujba marilor
idei ce aparţin zonelor fundamentale
ale spiritualităţii europene. Cum o
dovedeşte întreaga sa operă, Enescu
a fost unul dintre marii simfonişti
ai secolului trecut.
