Nu e foarte greu să pui pe roate o ediţie a Festivalului filmului britanic atunci cînd dedici una din secţiuni celor mai bune filme ale anilor '90, aşa cum s-a întîmplat în 2001. Anul trecut, Secrets and Lies şi The Pillow Book au făcut săli pline în Bucureşti. Am cunoscut persoane care-şi doriseră de-o viaţă să vadă inclasabilul Peeping Tom, cea mai percutantă şi mai perversă analiză a fenomenului snuff movie. Filmul lui Michael Powell venea în România după ce fusese B-side-ul de groază al videocasetelor de închiriat pe vremea lui Ceauşescu şi după ce majoritatea criticilor de lux care l-au desfiinţat la data premierei îşi puseseră cenuşă-n cap, "transbordîndu-l" în tabăra filmelor-cult. Nu toţi, e drept: invitatul de onoare al ediţiei Festivalului din 2001: "a bad, sick movie". Şi nu puţini au fost cei curioşi să vadă unul dintre cele mai ieftine filme făcute vreodată, It Happened Here de Kevin Brownlow, şi să afle, ulterior, că Brownlow însuşi a perceput o taxă destul de piperată pentru proiecţia bucureşteană de la Cinematecă. O fi fost el cel mai ieftin film făcut vreodată, dar ceva-ceva tot a costat. Şi cine-a scos toţi banii din buzunar, timp de 7 ani cît s-au întins filmările? Brownlow. Dacă mă gîndesc la ediţia viitoare, n-am nici un motiv de stres. Oricine va dori să vadă: ultimul film al lui Mike Leigh (şi să plîngă pe cinste) - All or Nothing; de ce a luat Ursul de Aur la Berlin o docudramă care, pe hîrtie, nu promitea cariera pe care, ulterior, a avut-o - Bloody Sunday; sau de ce a spart box-office-ul britanic şi a "raflat" Premiul publicului la Locarno comedia fotbalistă Bend It Like Beckham - pe care am murit de ciudă că n-am obţinut-o, întrucît incidentul cu românii care au vrut s-o răpească pe doamna Victoria Posh Beckham ne-ar fi scutit de publicitatea în bani...
Cu "nelipsitul Shakespeare", cum bine l-a botezat directorul British Council, Stephen Roman, n-a fost greu. Mai ales că-l aveam de partea mea şi pe Michael Caine, pe care orice cinefil care se respectă ar plăti bani grei să-l vadă. Regizat de John Irvin, Shiner e un soi de Regele Lear East End style, deşi la prima vedere nimic din tragedia shakespeariană nu transpare în povestea unui promotor de box care, după ani de trudă, reuşeşte să organizeze un meci important în care unul din combatanţi e chiar fiul său. Şi mai şi pariază pe tot ce are, atît ce e de sigur de victoria lui. Este mai mult decît evident că fără geniul lui Caine (de a tranzita între stări extreme) şi fără flerul lui Irvin de a nu "glamoriza" universul eroului său s-ar fi ales praful de această adaptare, întocmai cum, în film, se alege praful de toate idealurile nobile puse-n joc. Aşa că închidem ochii la performanţa de categoria pană a tînărului care-l joacă pe fiul lui Shiner (deşi chipul lui drăguţ cere pumni cu nemiluita) şi la cît de neconvingătoare e relaţia dintre acesta din urmă şi taică-său. Şi ne declarăm satisfăcuţi că, cel puţin dintr-un punct de vedere, acest film oarecum tradiţional valorează cît şapte artificii de tip Jocuri, poturi şi focuri de armă. Măcar de-o grijă am scăpat. Acuma: filme regizate de cineaşti tineri. Teoretic, nu e greu. Deschide orice catalog British Council şi vei descoperi că cel puţin 70% din ofertă e taman ceea ce cauţi. Mai dificil e să-i alegi pe cei care chiar au ceva de spus - în afara obligatoriului parfum social de care cinematografia britanică va scăpa nici pusă sub clopot de sticlă - şi ştiu cum s-o spună altfel decît cei de pînă la ei.
De pildă: Dog Soldiers de Neil Marshal. Ingredientele acţiunii sînt aceleaşi ca-n toate peliculele horror de serie B şi nici clişeele nu sînt neglijate, aşa că nu vă grăbiţi să le arătaţi triumfător cu degetul - dar această variaţiune gore mini-bugetară pe tema Blair Witch Project şi The Night of the Living Dead îţi creează aşa o senzaţie reconfortantă şi contagioasă "la-tu-i-ma-sa" încît, dacă nu ceri unui film profunzime bergmaniană sau detaşare antonioniană, sfîrşeşti prin a fi total contaminat de ireverenţa arhaică a întregii întreprinderi. Sau The Nine Lives of Tomas Katz. Bizarerie absolută ridicată deja la rangul de film-cult şi premiată pentru cel mai bun actor (Thomas Fisher) şi regizor la Festivalul Fantasporto, Portugalia. Regizat de Ben Hopkins, aflat la al doilea film (după debutul cu Simon Magus) şi făcut din improvizaţii video în alb/negru, gaguri suprarealiste şi cu un buget la fel de mizerabil ca şi cel al lui It Happened Here (al cărui plot deviant îl reflectă, oarecum), e o comedie neagră excentrică şi debordînd de imaginaţie despre sfîrşitul lumii adus de un străin à la Zelig care-şi însuşeşte identităţile celor cu care intră în contact. E, vorba lui Hopkins, "ceva ce n-aţi mai văzut pînă acum" - şi e genul de îndemn extrem care prinde întotdeauna, în caz că n-ai auzit de Monty Python. Pînă şi crispata Londră arată ceva mai proaspăt în acest straniu voiaj distructiv şi, mai mult ca sigur, iritant din punct de vedere vizual. Ca să nu mai vorbim de: Happy Now?, comedie neagră în vina lui Shallow Grave, regizată de o femeie (Philippa Collie-Cousins) - revelaţia anului 2001 în opinia tacticoşilor critici de la revista Variety; Here To Where, documentat Iranian style de un Glen Luchford care a lucrat ca fotograf pentru Vogue şi Vanity Fair, cu cîteva momente comice care par să parodieze stilul iranian de a face cinema; My Brother Tom, de Dom Rotheroe, replica soft la abuzurile sexuale din The War Zone, dar deloc "glamorizată" - ar fi fost şi greu, la stilul Dogma în care e filmat; şi-n fine, The Lawless Heart, unul dintre cele mai aclamate filme de către presa britanică de încredere (The Guardian, The Independent, The Sunday Times, The Observer), regizat de doi băieţi - Tom Hunsinger şi Neil Hunter - pentru care a scrie scenarii beton, cu iz de film franţuzesc, pare o a doua natură. Oricum, nu vă luaţi după titlul sandrobrownesc şi după poveste. E, de fapt, una şi aceeaşi poveste, post-funeraliile unui restaurator gay, relatată din trei perspective diferite (cumnatul, iubitul şi vărul decedatului) care ne dau întreaga dimensiune a evenimentelor. Cam ca-n Occident, ca să folosim referinţe locale. Gata şi cu tinerii, chit că şi Shane Meadows, din a cărui trilogie Midlands am arătat ultima parte, cu iz de western deturnat (Once Upon a Time in the Midlands), ar putea intra în aceeaşi categorie de vîrstă. Am preferat să-l plasăm într-o companie mai selectă, a veteranilor: Mike Hodges (Croupier), John Irvin (cu amintitul Shiner) şi Gillian Armstrong (cu Charlotte Gray).
În fine, partea cea mai sensibilă: comediile. Anul trecut nu existase decît una singură, Brassed Off. Vorba vine comedie: Brassed Off n-a fost decît un fel de Full Monty trist şi fără ritm cu şomeri care fac pe muzicienii, în timp ce în stînga se moare de TBC, iar în dreapta se destramă familii din cauza pauperităţii sociale. Dacă e pe-aşa, poate că şi Prea tîrziu ar trebui să ni se pară o comedie... E drept că nici cu cele britanice nu ştii niciodată, pentru că la ei, umorul face casă bună cu tristeţea.
Cînd vine vorba de comedie, trebuie ştiut un lucru: dacă un film e cu adevărat amuzant, se găseşte oricînd un distribuitor român care să-l cumpere şi să facă bani pe seama lui, cum a fost cazul cu The Guru, inclus în secţiunea de comedii a Festivalului graţie companiei distribuitoare, Ro-Image 2000. Ori asta nu poate să-nsemne decît că următoarele idei de pornire n-ar fi deloc amuzante, vezi vandabile.
1. Nu Napoleon a murit pe insula Sfînta Elena, ci sosia lui. Adevăratul Napoleon a trăit fericit la Paris şi s-a bucurat de plăcerile vieţii, ca un om de rînd. Să fi fost The Emperor's New Clothes prea fin, prea intelectual? Başca film de epocă?...
2. Un grup de puşcăriaşi se converteşte la horticultură şi intră într-o competiţie pentru cea mai făţoasă grădină. Adică de ce Full Monty şi Billy Elliot ar fi mers, iar Greenfingers nu? Cumva nu credeţi în reabilitarea puşcăriaşilor? Şi nici în şarmul camp al lui Helen Mirren?
3. Un fel de Woody Allen de culoare, ochelarist-stîngaci-atletic, de o timiditate monumentală, sare peste o nuntă aranjată, se îndrăgosteşte de o spanioloaică întîlnită pe aeroportul din New York unde, totodată, face cunoştinţă şi cu un sinucigaş. E drept că în Jump Tomorrow îşi dau întîlnire gaguri gen Jacques Tati cu gaguri gen Aki Kaurismaki, ceea ce nu constituie o garanţie pentru amatorii de comedie populară. Dar, oameni buni, nu vă mai aduceţi aminte de comedia cu Peter Sellers, Petrecerea, singurul film din care cenzorii ceauşişti n-au scos o fotogramă? Doar rîsul ţinea de foame...
5. Un bărbat acuzat de o crimă pe care n-a comis-o convinge un trio de ageamii să dea o spargere la o bancă, de unde poate face rost de proba nevinovăţiei sale în The Parole Officer. Parcă-i aud pe distribuitorii noştri: da' cine mai e dom'ne şi actorul ăsta, că n-am auzit de el? Ei bine, îl cheamă Steve Coogan şi e interpretul unui tele-personaj comic cultissim în Marea Britanie, Alan Partridge. Ei, şi?
6. Ce se-ntîmplă cînd comisia britanică stabileşte noua graniţă dintre Republica Irlandei şi Irlanda de Nord, dar bicicleta trimisă cu aparatură pentru măsurători are un accident? Sătucul Puckoon e împărţit în două de graniţa cu pricina, trasată manual, astfel încît: o casă e divizată de propria curte, un bărbat de femei, un pub de bar, biserica de cimitir etc... Fabula cu implicaţii politice pe care orice fan al umorului de tip Monty Python ar fi trebuit să-l vadă. Sau tot mai bune-s bancurile noastre cu Bulă?
7. În fine, un băiat e obsedat de fotbal, dar nu reuşeşte să marcheze decît atunci cînd încalţă pantofii potriviţi. Şi iar mă-ntreb: de ce Billy Elliot da, iar There's Only One Jimmy Grimble nu?
8. Pe afiş, cîinele îmbufnat şi-n carne şi oase de anul trecut a fost înlocuit de un altul, desenat naiv, parcă sub restricţie de buget, dar zîmbind tîmp şi cu gura pînă la urechi: acum, că v-aţi amuzat, fiţi gata de depresie... La anul...
