Acum mai bine de zece ani, a apărut în viața mea „culturală“ un inginer electronist, asistent și mai apoi conferențiar la Politehnică, la Facultatea de Electronică și Telecomunicații. Radu Rădescu mi s-a părut multă vreme hai să spunem ciudat. Efervescent, doldora de idei, cu un dar al ubicuității absolut de invidiat, mereu cu gura pînă la urechi, cald, tandru, solid în cunoștințe, la curent cu tot, meloman fidel, abonat la concertele de la Ateneu și Sala Radio, cumpărător de bilete la Festivalul „George Enescu“, dar și la Festivalul Național de Teatru. Poate unul dintre cei mai constanți cumpărători de bilete la tot ce se poate vedea În teatru, muzică, film, concerte din București și din țară. Este pătimaș. Neobosit. Își contaminează studenții. Le deschide gustul și îi inițiază în ce este complementar cu formația lor. Inventează tot felul de nebunii, concerte-lectură, formații de muzică de cameră, cine-concerte, comentarii muzicale pentru filme mute găsite de el în cutii și arhive vechi, virgine. În anii optzeci, student fiind, stătea noaptea la coadă la bilete la marile spectacole din București. La ora 4 se trecea pe listă la „Bulandra“, la Mic... la ora 6 mai trecea o dată, cînd se citea lista. La 10 dimineața fugea de la vreun curs sau seminar ca să fie prezent cînd se deschideau casieriile teatrelor. Cititor al revistei România literară, tot Radu este cel de la care am cîteva înregistrări prețioase cu „Nocturnele“ mele. Ne-am intersectat de o mie de ori, dar n-am stat niciodată împreună la o bere sau așa ceva. Totuși, Radu Rădescu a făcut mereu parte din viața mea „recentă“, din ce fac, pentru că, într-un fel sau altul, a participat. A citit, a privit, s-a bucurat, a empatizat. Am primit de la el și în momente bune, dar și în acelea grele, certitudinea că nu e totul chiar în zadar. La un moment dat, parcă l-am pierdut. N-am mai știut ce face...
La începutul acestei veri fierbinți, am primit un telefon de la Radu Rădescu. Și o invitație. Am spus „da“ pe loc, fără să fiu atentă pînă la capăt la ce și cum. A apărut din cer, ca o gură de aer în zile de foc. A fost prima dată în toți acești ani cînd m-a rugat ceva. Și este prima dată cînd pot să fac ceva concret pentru un om care m-a împodobit cu gesturi importante pentru mine, fără să pretindă nimic în loc. Știu că astăzi este conferențiar doctor inginer la Electronică, că are școli post-doctorale, că se ocupă cu teoria informației, compresia de date fără pierderi, prelucrarea numerică a semnelor, arhitectura calculatoarelor, sisteme e-learning, echipamente periferice... ce înțeleg eu din toate astea?... Dar știu că este veșnic neliniștit, creativ, inventiv, că face tot felul de trăsnăi, concerte, filmulețe, evenimente... Așa am ajuns pe 3 iulie anul curent în orașul Rîșnov, la poalele Cetății. Așa am aflat că de opt ani acolo există un Festival de Film! Și o societate multiculturală, și teme serioase, dezbateri, concerte, proiecții de film în cinematograful „Amza Pellea“, dar și sus, în Cetate. Toate gîndite serios și dezvoltînd aș spune altfel ideea de turism cultural. Nu acela ieftin, comercial, kitschos. Vezi sinistroșenia din munți de plastic Dino Parc. Am suit noaptea în acest ansamblu fortificat situat pe un deal calcaros, unul dintre cele mai bine conservate ansambluri fortificate din Transilvania, pentru un cine-concert din ciclul pelicule de avangardă cusound-design original. Eu, una, n-am mai văzut așa ceva. Am urmărit ce făceau spectatorii obișnuiți cu cele ale locului. Mi-am luat un scaun pliant dintr-un maldăr ordonat, mi-am căutat un loc bun... Luna era de mult sus. În curs de împlinire. Tolerantă pe un cer înstelat și mult mai aproape decît cel din București. „Träume non Traume (Vise non traume). Hans Richter și re-forma filmului german“. Selecția a cuprins toate scurtmetrajele lui Hans Richter din perioada 1921-1931. Lucruri foarte puțin cunoscute, originale, extrem de inventive la nivelul limbajului cinematografic, îndrăznețe și subtile. În spatele ecranului, trupa CelloFun, adică cei care comentează muzical, fac sound-design-ul filmelor mute: Attila J.Szabo – violoncel, electronice, Alexandra Andrieș – voce, percuții, electronice, Radu Rădescu – concept, selecție filme și texte. Invitată: Irina Margareta Nistor, „The Voice“. Așa am aflat cine a fost Hans Richter (1888-1976) și ce a făcut domnia sa. Pictor, artist grafic, eseist și cineast german de avangardă. A fost implicat în toate evenimentele majore care au marcat evoluția modernismului și postmodernismului european. Rănit la sfărșitul Primul Război Mondial, a căzut în dizgrația guvernului nazist care i-a distrus mare parte din scurtmetraje, considerînd arta sa una decadentă. Astfel, s-au pierdut și partiturile cu muzică originală compusă de Paul Hindermith și Darius Milhaud. Hans Richter s-a retras în Elveția, pe urmă, în America, a continuat să facă film, să scrie poezii, a fost estet și pedagog și a colaborat cu Jean Cocteau, Marcel Duchamp, Max Ernst, Hans Arp. Pînă spre miezul nopții am fost parte dintr-un fenomen. Care era în spiritul „ciudat“ al lui Richter. Am urmărit filmulețe mute despre volum și lumină într-o peliculă, filmulețe cît o pilulă homeopatică despre absurd, despre șabloane, am depistat și tonul ironic, și ludicul umorului negru, și prim planuri halucinante, și trucuri cinematografice pline de savoare. Am ascultat fragmente din scrierile lui estetice citite cu sens și accente juste de Irina Margareta Nistor. Din spatele ecranului, sonorități de tot felul. Tensiuni sonore, modulații, gag-uri muzicale... Formidabil! M-am tot întrebat cum poți să mai ai răbdare să te gîndești și să faci asemenea cine-concert? Răbdare și devoțiune. Ca arheologii. Slaba răcoare a nopții mi-a alinat nesomnul și întrebările. Admirația.
A venit și rîndul meu. Am plecat fără să știu mai nimic despre ceea ce s-a transformat într-o aventură, într-o stare de perplexitate, într-un exercițiu de admirație, într-o lecție de smerenie și într-o temelie fortificată a unei prietenii și comunități noi pentru mine. Am petrecut jumătate de zi în afara lumii. Într-o gaură de timp. Acolo unde drumul nu este asfaltat, unde nu este telefonie mobilă, undă, acoperire, cu alte cuvinte, unde foarte, foarte rar are cineva internet, acolo unde se sună de la telefonul fix, iar orice salvare chemată pentru orice fel de caz ajunge cînd omul a murit, acolo unde sașii au plecat la începutul anilor nouăzeci. Acolo unde s-a pus un punct. Și, poate, acum ar fi să fie „ și de la capăt“. Am părăsit Țara Bîrsei și am mers spre Țara Făgărașului. Spre Felmer. Un sătuc dincolo de timp. Despre care habar nu aveam nimic. Felmer este un sat din Comuna Șoarș, județul Brașov. Poartă numele unui preot care s-a stabilit aici împreună cu alte familii de coloniști venite în anul 1206. Este printre primele localități atestate din România : 6 septembrie 1206, într-un act de donație emis de Regele Andrei al II-lea al Ungariei. Existența Bisericii din Felmer este menționată documentar din anul 1494, dar părți din construcția de factură romantică dateaza din secolul al XIII-lea. Practic, construcția bisericii a început din 1250. În secolul al XV-lea este transformată în biserică fortificată. În 1780, Johannes Prause, venit din Silezia, a construit orga, prima făcută de el în Transilvania. Pe o căldură năucitoare am intrat într-o poveste la limita ficțiunii. Am mers la Felmer pentru un concert-lectură de caritate și binefacere. Pentru că acolo Radu Rădescu știa ce fac doi tineri ALTFEL: Radu Bîrlă și Alina Pătru. Un istoric și un jurnalist, doi oameni care au lucrat cam zece ani la Muzeul Național de Artă din București făcînd tot felul de proiecte de mare impact, ieșite din comun. Au lăsat în urmă gloria, civilizația și au plecat la Felmer ca să se implice în salvarea Bisericii fortificate, în învierea unui sat din care sașii s-au dus prin alte zări. Ceva este împietrit și mort în Felmer. Sau poate că acum a început să respire regulat... Oficial, în 2007 mai erau cinci sași. De-o parte a drumului plin de praf alb și pietriș, ruinele școlii ridicate de sași în 1488 și Biserica fortificată, care abia se mai ține în picioare. De partea cealaltă, casa parohială. Plecarea sașilor a lăsat urme. Biserica este una dintre urmele durerii, ale suferinței mute, ale neputinței, ale abandonului. S-a furat din ea tot ce sa putut. Orga a fost salvată și dusă în Biserica din Făgăraș, unde poate fi vizitată. Alina Pătru și Radu Bîrlă vor să aducă aici Viața. Au idei, se pricep, au o energie amețitoare, o generozitate RAR|. Copiii satului roiesc printre ei. Am intrat în Biserică și am repetat puțin cu cei trei muzicieni cu care am venit. Peter Korvari la orga de lemn, portabilă, pusă la dispoziție prin bunăvoința lui Edith H.Toth și a Bisericii Evanghelice Sf. Margareta din Mediaș, soprana Melinda Samson, violoncelistul Attila J. Szabo, un cor vajnic de vrăbiuțe localnice, adăpostite undeva în biserica fără geamuri, ce abia se mai ține. Purcell, Bach, Pachelbel, Haydn, Abel, Cesar Frank, Mozart... Dumnezeu pe pămînt. Ochii mei plini de lacrimi și recunoștință. Buzele mele citind poeme în proză, poeme misterioase și dureroase semnate de Ioana Ieronim. „Triumful paparudei“. Disoluția unei lumi. Dispariția satelor săsești, a ritualurilor, a unui tip de farmec, a unor personaje ca un basorelief... Stau în amvon și privesc cerul fragmentat de desenul ferestrelor, al pietrei. Undeva, cocoțată într-un colț de geam, Luna. Puțin ciobită. Aproape plină... Băncile de lemn pline de oameni veniți din toată comuna. Unii plîng. Ca și mine. Alina Pătru și Radu Bîrlă, părinții lor, băiețelul lor de un an din cărucior, cel din burtă sînt un nucleu al miracolului. Al Învierii. Și ei cred în asta. Au muncit cum nu se poate spune, au gătit oale și cratițe, au cărat în curtea Bisericii mese, bănci, scaune, veselă de tot felul, bucate fel de fel pregătite de ei. La peste 40 de grade. Se căznesc să strîngă, să re-facă o comunitate. Să strîngă fonduri pentru consolidarea Bisericii, pentru trezirea satului, pentru proiecte vii, puternice. Pentru că ei sînt niște tineri puternici, fascinanți, generoși, modești, modești, modești, curajoși... Se lasă noapte și peste satul Felmer. În mine arde o lumină mare, cum nu a mai ars de mult. Îmi proptesc ochii într-o lumînare de pe masa din curte. N-a plecat nimeni. Sîntem împreună. Ținem miracolul în brațe. Și el pe noi. O
seară mai tîrziu mi se pare firesc cum sună utopia lui Tommaso Campanella în Biserica Evanghelică din Rîșnov. Cu „Cetatea Soarelui“ s-a născut acum douăzeci de ani Teatrul Act. Povestea cu utopia este oarecum relativă, șoptesc ușor. Peter Kovari cîntă sublim la orgă. Și-a făcut studiile la Universitatea de Muzică și Artele Spectacolului din Viena. A colaborat cu Nikolaus Harnoncourt, Claudio Abbado, Pierre Boulez. Îl ascult cîntînd la Orga din Rîșnov. Bach, Liszt, Kodaly, Frescobaldi, Alexandre Pierre François Boëly, Dietrich Buxtehude. În Cetatea Soarelui a lui Campanella este ordine. Sînt reguli precise. În sufletul meu este armonie. Afară, plouă cu Lună plină.