După ce timp de 21 de ani Festivalul de film de la Berlin s-a aflat sub conducerea autoritară a "belgianului" Moritz de Hadeln, care, similar lui Gilles Jacob pentru Cannes, şi-a asumat integral răspunderea pentru selecţia filmelor din competiţie şi a reuşit să asigure un prestigiu şi un profil distinct Berlinalei, nou-numitul director Dieter Kosslick a preferat un stil de conducere colegial, invitînd practic la o masă rotundă pe responsabilii celorlaltor secţiuni ale Festivalului şi într-un deplin glasnost au hotărît în comun asupra repartizării filmelor pe cele trei secţiuni principale - Competiţie, Panoramă şi Forum. Desigur, aşa ai oricum asigurată scuza, că decizia a fost colectivă... Iar cînd pui drept motto al Festivalului şi deviza "Accept Diversity" chiar că trebuie să te simţi la adăpost de orice critică. Poate că nici oferta avută la dispoziţie nu a fost la înălţime, dar impresia generală după peste 40 de filme vizionate la această Berlinală este că am asistat la o ediţie deosebit de slabă, fără nici un "vîrf" autentic.
Revenind la competiţie, era evident că de data aceasta reproşul făcut lui Moritz de Hadeln că nu acordă suficientă atenţie producţiei germane trebuia de la bun început scos din discuţie; astfel, din 23 de filme, 4 au reprezentat Germania, număr egal cu cel al filmelor din SUA. Primul din această serie, care a şi deschis Berlinala, a fost "Heaven", realizat de Tom Tykwer, după scenariul lui Krzystof Kieslowski, care ne-a părăsit din păcate încă din 1996, şi Krzystof Piesewicz. Patru producători şi-au unit forţele pentru acest film de la care se aştepta foarte mult - dar rezultatul a fost dezamăgitor. Marea majoritate a celor 93 de minute cît durează "Heaven" au arătat un Tykwer asimilat de Hollywood, doar trei secvenţe demonstrînd totuşi că se putea face altceva din acest scenariu: Torino, filmat perfect perpendicular din elicopter, dînd într-adevăr prin reţeaua densă de străzi impresia unui grilaj în spatele căruia personajele sînt prinse într-o reţea din care nu există scăpare, un apus de soare în Toscana, lîngă un copac care nu se poate să nu-ţi amintească de "Balanţa" lui Pintilie, sub care protagoniştii - Cate Blanchett şi Giovanni Ribisi - ca un Adam şi o Eva a unui nou mileniu ar putea da omenirii şansa unui nou început, şi secvenţa finală a elicopterului înălţîndu-se la cer, secvenţa pentru care eşti însă pregătit din deschiderea filmului, o lecţie de zbor cu elicopterul într-un simulator. De altfel, la conferinţa de presă, Piesewicz a arătat că o secvenţă la care Kieslowski şi el ţineau foarte mult trebuia să se desfăşoare la celebra Palla din Siena (cursa medievală de cai care se ţine anual), dar a trebuit să constate că secvenţa respectivă a fost înlocuită cu simularea pe elicopter de care am amintit şi o nuntă într-un sătuc din Toscana. Surpriza din selecţia germană a venit de la "Halbe Treppe", distins cu Marele Premiu al Juriului, prezidat de Mira Nair, proaspăta laureată de la Veneţia pentru "Monsoon Wedding". Pornind de la un concept nu mai mare de 7 pagini, filmat cu o cameră digitală şi bazîndu-se pe capacitatea de a improviza dialoguri a celor patru personaje principale, regizorul Andreas Dresen, provenind din fosta RDG reuşeşte să amuze şi să emoţioneze prin povestea a două cupluri din Frankfurt pe Oder, care epuizate pe plan matrimonial îşi caută fericirea şi, culmea, o găsesc! Un film meritoriu despre potenţialul neexplorat al fiecărui om aşa-zis "obişnuit", care s-a putut remarca şi prin comparaţie cu restul selecţiei.
Berlinala are de mult renumele de a fi festivalul cu cea mai înaltă încărcătură socio-politică, renume confirmat şi acum prin Marele Premiu, Ursul de Aur, acordat peliculei anglo-irlandeze "Bloody Sunday", care recreează halucinant de real evenimentele din 30 ianuarie 1972, cînd la Londonderry, în Irlanda de Nord, o demonstraţie paşnică pentru drepturi civile se transfor-mă într-un masacru, soldat cu 13 morţi şi 14 răniţi. Filmul are o tensiune pe alocuri aproape de limita suportabilităţii, regizorul Paul Greengrass reuşind, cu mijloacele docu-dramei, să se impună ca favorit încă din a doua zi a competiţiei. Şi mesajul său de la conferinţa de presă merită amintit: singura cale prin care două popoare care-şi dispută acelaşi teritoriu să se poată împă-ca durabil este dezvoltarea drepturilor civile dincolo de orice îngrădire.
Pe acelaşi "culoar" socio-politic s-a aflat şi mult aşteptatul "Amen", realizat de Costa Gavras în România, după "Vicarul" lui Rolf Hochhuth. Din păcate filmul a fost o altă mare dezamăgire, parti-pris-ul realizatorilor fiind atît de evident încît a ajuns să nege pînă şi realitatea istorică, iar expresia cinematografică a dramatismului încercării ofiţerului SS Gerstein de a opri gazarea evreilor şi ţiganilor printr-un apel al papei Pius al XII-lea s-a redus la încrucişarea trenurilor care-l duceau pe Gerstein spre Roma sau Berlin cu trenurile morţii. Pornind de la faptul real că episcopul de Münster, Galen, a reuşit prin intervenţia sa publică să oprească eutanasierea handicapaţilor din Germania - sau măcar să o amîne pentru 1948, exterminarea evreilor şi ţiganilor, era din nou timp pentru probleme "interne", conform - Rolf Hochhuth a dorit să revină în atenţia publicului cu tema aşa-zisei complicităţi dintre Suveranul Pontif şi Hitler, complicitate redată sugestiv şi în afişul filmului, prin zvastica transformată printr-un braţ în cruce, afiş care bineînţeles că a provocat proteste ale Bisericii catolice. Cum ar fi putut însă interveni papa, acuzat că încă din 1934, ca nunţiu apostolic la Berlin, l-a cauţionat pe Hitler, cînd practic Vaticanul era înconjurat de trupe nemţeşti?! Iar cînd într-adevăr a făcut-o, dar împotriva altui dictator, Stalin, gestul său a avut drept urmare intensificarea reprimării catolicilor. Întrebat de ce a considerat necesar să ecranizeze "Vicarul" după 40 de ani de la apariţie, Costa-Gavras a replicat că a făcut-o pentru că nimeni să nu mai privească în altă parte atunci cînd vecinul său suferă o nedreptate.
Pe aceeaşi temă a "colaboraţionismului", Bertrand Tavernier a venit cu "Laissez-passer", distins în final cu Ursul de Argint pentru interpretare masculină, decernat lui Jacques Gamblin. Ce e de preferat? Să rămîi "pur şi dur", sau să încerci, din poziţia pe care o ai, să schimbi ceva? Luînd drept cadru al acţiunii desfăşurate în Parisul anului 1942, ocupat de nemţi, o firmă de producţie cinematografică germană, în care un tînăr asistent de regie (Gamblin) intră deliberat ca să-şi poată masca mai bine activităţile de Rezistenţă, spre deosebire de un scenarist-poet, care refuză orice ofertă din partea nemţilor, filmul este şi un omagiu adus realizatorilor din acea epocă, care cu mijloace tehnice extrem de precare şi în condiţii ideologice din cele mai vitrege, au reuşit să creeze opere care stîrnesc şi acum admiraţie şi respect.
Cu toate că favorita mea la interpretare feminină a fost Judi Dench, pentru rolul unei Iris Murdoch bolnavă de Alzheimer în filmul "Iris", produs de aceiaşi Minghella şi Pollack, pînă la urmă la Berlin a cîştigat Halle Berry, în rolul văduvei unui condamnat la moarte, executat de viitorul ei amant şi, posibil, omul alături de care va lua din nou viaţa de la început, după ce copilul din prima căsătorie îi moare într-un accident de maşină. Rezumat astfel, "Monster's Ball", regizat de Marc Forster, pare o melodramă de duzină, la care putem adăuga şi sinuciderea fiului călăului. Şi totuşi nu, din tuşe fine înţelegem resorturile personajelor şi simţim că încă nu e totul pierdut, că încă se mai poate spera că viaţa poate avea şi lumină...
O oarecare nedumerire a provocat decizia juriului de a acorda Marele Premiu şi filmului de animaţie japonez "Spirited Away", care la el acasă a "spart" toate casele de bilete, reuşind încasări de peste 250 de milioane de dolari. Să fi influenţat decizia juriului recent anunţata secţiune specială a Oscarurilor dedicată lung-metrajelor de animaţie? Oricum, în afara cîtorva secvenţe care au demonstrat imaginaţia creatoare a scenaristului şi regizorului Hayao Miyazaki - acţiunea se petrece într-un fel de pavilion de vacanţă destinat refacerii forţelor celor peste 8 milioane - nu e nici o greşeală de tipar! - de zeităţi orientale - trebuie să te poţi identifica mai bine cu această mitologie pentru a o gusta aşa cum probabil a făcut-o indianca Mira Nair.
Din palmares nu a lipsit nici ansamblul celor 8 actriţe din "8 Femmes", distinse cu Ursul de Argint. François Ozon, după dramaticul "Sous le sable" de anul trecut, bănuiesc că s-a amuzat copios la această parodie-musical după "Gosford Park", reuşind să le aducă sub bacheta sa pe Danielle Darrieux, Catherine Deneuve, Fanny Ardant, Emmanuelle Beart, Isabelle Huppert, Virginie Ledoyen, Ludivine Sagnier şi Firmine Richard.
Nici Otar Ioseliani nu a plecat cu mîna goală de la Berlin, al său "Lundi matin" fiind distins cu Premiul FIPRESCI şi Ursul de Argint pentru cel mai bun regizor. Un film intimist, cu umor şi autoironie, dar pentru care puţini spectatori vor plăti biletul de intrare.
Nu pot încheia fără a aminti de "Happy Times", ultimul Zhang Yimou, proiectat în afara competiţiei, şi "Big Shot Funeral", proiectat în Panorama Special, două filme care vin dintr-o China pe care aproape nu o mai recunoşti, într-atît de rapid fiind ritmul schimbării. Mai putem spera deci, chiar dacă Europa şi-a mai pierdut din suflu, Asia are un potenţial imens, care ne poate surprinde din ce în ce mai plăcut şi, eventual, împrospăta ideile.