Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Muzică:
Festin al silogismelor de Liviu Dănceanu


A compune înseamnă, în definitiv, a şti că ceea ce nu a fost încă produs în sunet nu are vreun alt sălaş, nu reprezintă vreo prescripţie, ci este doar virtualitatea unei locuinţe imanente a unui sens unic, nepereche. Dar poate fi oare sensul de-construit? Adică, transformat în non-sens sau în anti-sens?

"Forma, spunea Derrida, fascinează atunci când mai ai capacitatea de a înţelege forţa din interior". O aserţiune care îi dă apă la moară lui Nietzsche, cel ce paria pe creaţie şi nu pe alcătuire. Cum rămâne însă cu de-construcţia? Mimându-l pe Derrida, unii compozitori solicită zdruncinarea formei, îmbrâncirea soluţiilor arhitectonice, îmbrăcate în veşminte sistematizate. Pentru ei solicitările structuraliste devin doar iluzii ale libertăţii de compunere, reclamând dislocări şi izgoniri, evacuări şi destrămări ale schemelor formale, îndelung polisate de tradiţia muzicală savantă. Opusul "sfârtecat" (ca să folosim un termen introdus de Jean Rousset) reprezintă prioritatea de-constructiviştilor ce îşi pot revendica, la o adică, ascendenţa de o acută notorietate instaurată în zona criticii literare de un Bachelard, Raymond, Picon ori Starobinski, dar care, în plan componistic sonor, comportă doar înrudiri şi filiaţii răzleţe (poate un John Cage, pe alocuri, un Eric Satie, în ordine facturală ori un Morton Feldman, în plan mai degrabă psihologic). Unii l-ar putea chiar invoca pe Beethoven, maestrul dezvoltărilor prin eliminare, al surpărilor şi ruinărilor microstructurale. Numai că "titanul de la Bonn" a fost "lucrătorul" ce a ţinut permanent într-o mână pikamerul şi în cealaltă mistria, jucând deopotrivă, aproape instantaneu, rolul spărgătorului şi betonistului, demolatorului şi ziditorului. în definitiv, secretul lui Beethoven constă în faptul că muzica lui se clădeşte din dărâmături şi se dărâmă din ceea ce compozitorul clădise anterior. Dar de-construcţia este solidară scrierii, cu care poate intra într-un fel de curioasă simbioză. Rostirea orală (improvizaţia) este, dimpotrivă, mai puţin susceptibilă de a fi supusă de-structurării. Lasă că încrustarea muzicii în partitură restrânge şi constrânge, dar iată că această încrustare lansează şi invitaţia la destrămarea scrierii respective. Ceea ce duce, inevitabil, la deturnarea comunicării mesajului artistic. Merleau-Ponty crede despre comunicare că nu este un simplu recurs al creatorului la anume semnificaţii care ar face parte dintr-un a priori al spiritului uman: "comunicarea este cea care le suscită prin antrenare sau printr-un fel de acţiune oblică. în cazul scriitorului, gândirea nu dirijează limbajul din exterior; scriitorul este el însuşi asemeni unui nou idiom care se construieşte". La fel şi compozitorul, în investitura sa deplină, autentică trebuie să se surprindă pe sine, să se autoiniţieze în propria-i gândire sonoră. în această situaţie de-construcţia devine inoperantă, neputând fi implementată din motive de incompatibilitate. Mai mult, speţa respectivă frizează absurdul, tocmai pentru că opusul muzical savant e întemeietor, prin urmare, imprevizibil şi de neîngrădit, defectiv de acel vector inaugural dezmembrător. Dezechilibrarea ordinii macrostructurale (de o pronunţată implacabilitate) ori deşirarea cusăturilor microstructurale (la fel de neiertătoare în varianta ideală) nu numai că nu garantează sensul, dar poate eroda însăşi semnificaţia opusului.

Tehnicile de-constructiviste au făcut ochi în clipa în care structura sonoră a devenit însuşi obiectul creaţiei componistice, faptul muzical ca atare, încetând a mai fi un instrument euristic, un mijloc de receptare, o simplă metodă de lucru. Hegemonia structurii, a schemei de construcţie reclamă, desigur, de-structurarea, fie prin de-formare ori pre-formare, fie prin re-formare sau trans-formare. Orice proces de reglare structurală presupune oricând un altul de dereglare. Compoziţia muzicală, sub impulsul unor întreprinderi teoretice ale lui Derrida ori a unor practici de calcul fractal, se face astăzi şi se des-face graţie aplicării acelor coduri organiciste sau topologice, ceea ce nu înseamnă însă că structuralismul este în sine condamnabil. Doar că, pentru a nu eşua în desuetudine, trebuie să-şi aclimatizeze finalităţile la criteriile ce orânduiesc substanţa sonoră. De-structuralismul va emite însă de cele mai multe ori un rest produs de însăşi inadecvarea bornelor de pe traseu la un determinism transcendental şi teologic. Cu alte cuvinte, asistenţa divină este singura care permite, până la urmă, compozitorului să se descurce în deşertul pre-formalizărilor şi al controlului sever asupra operei, girând totodată reprezentările unui sens şi a unei semnificaţii trans-raţionale şi para-senzoriale.

Acelaşi Derrida este convins că declinul structuralismului s-a produs atunci când structuralitatea însăşi a început să fie conştientizată prin reiterare excesivă. într-o accepţiune largă, de-structurarea (disrupţia) în plan componistic a vizat atât organizările spaţiale (hors temps, cum le numea Xenakis), cât şi pe cele temporale (sintactice). Pe de o parte, centrul tonal, regimul funcţional-gravitaţional, de cealaltă parte, unităţile formale croite pe calapoade cadenţiale. Din acel moment (începutul secolului 20) s-a declanşat aventura de-constructivismului, ofensiva periferiei asupra centrului "Este momentul în care limbajul invadează câmpul problematic universal; momentul în care lupta unui centru şi a unei origini, totul devine discurs" (J. Derrida: Scriitură şi diferenţă, Ed. Univers, 1998). Ce altceva decât discurs sonor sunt muzicile seriale şi post-seriale, cele stockastice ori fractale? De la Webern la Stockhausen şi de la Ligeti la Ferneyhough, marea majoritate a compozitorilor au zguduit, mai mult sau mai puţin radical, fizica şi metafizica sonoră, dizlocând istoria muzicii până la a înceta să mai fie cultură de referinţă. Unii au fost bricoleuri (în accepţiunea lui Lévy-Strauss), utilizând mijloacele aflate deja la îndemână, fără a le mai inventa în vederea efectuării operaţiei de de-construcţie. Alţii, din contra, şi-au elaborat instrumentele prin tatonări şi adecvări succesive, neezitând să le substituie ori de câte ori era necesar, chiar dacă obârşia şi forma lor erau eterogene sau incongruente. De-construcţia, fie ea des-centralizare ori re-centrifugare, se dezvoltă, prin urmare, ca bricojaj sau ca inginerie. Pe de o parte, ruinarea unei moşteniri, pe de alta, născocirea unei moşteniri în bună măsură gata ruinate. în rest, totul este spectacol şi discurs logico-matematic, festin al cifrelor şi silogismelor. Rămâne să aflăm cine se înfruptă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara