Fernando Vallejo a obţinut în 2011, Premiul FIL pentru Literatură în Limbi Romanice la Târgul de Carte de la Guadalajara Mexic. Acelaşi premiu care anul acesta i-a fost acordat lui Norman Manea. După Premiul Cervantes, este probabil cel mai important premiu literar din lumea hispano-americană, nu atât pentru valoarea lui economică (150.000 de dolari), ci pentru faptul că evenimentul are loc în cadrul FIL (Feria Internacional del Libro), cel de-al doilea Târg de carte din lume ca mărime şi recunoaştere internaţională, după cel de la Frankfurt. La ediţia din 2011 (la care am avut privilegiul să fiu invitată şi să ascult discursul lui Fernando Vallejo la ceremonia de decernare a premiului) au participat 17 mii de profesionişti ai cărţii, dintre care 500 de scriitori.

Colubian născut la Medellin în 1942, Fernando Vallejo, asemenea lui Gabriel García Márquez, s-a autoexilat în Mexic, a primit cetăţenia mexicană, dar, deşi supărat pe ţara lui de origine (din o mie de motive pe care le-am descoperit în discursurile, interviurile şi cărţile lui, în mare măsură romane autobiografice), nu încetează să urmărească şi, mai ales, să critice tot ceea ce se întâmplă în Columbia. Critică, de fapt, tot ce se întâmplă în lume. Este şi motivul pentru care, în anul 2012, a fost ales de către cititorii revisteiForeign Policy printre primii zece cei mai influenţi intelectuali din ţările ibero-americane. Iar două dintre romanele sale – El desbarrancadero şi La Virgen de los sicarios – se aflau, într-un clasament alcătuit în 2007 de către 81 de scriitori şi critici literari hispanoamericani, printre primele 15 romane scrise în limba spaniolă în ultimii 25 de ani.
Romanul El desbarrancadero (care în traducere ar însemna abisul, mai exact, locul prăpăstios şi abrupt de unde te poţi prăbuşi în abis), va apărea curând la Editura Curtea Veche cu titlul Şi vom merge toţi în infern (titlu cu care a apărut, de altfel, şi în limba franceză)
Când i-au deschis uşa, a intrat fără să salute, a urcat scara, a traversat tot etajul, a ajuns în camera din spate, s-a trântit pe pat şi a intrat în comă. Astfel, eliberat de el însuşi, pe marginea abisului spre moarte, în care avea să se prăbuşească foarte curând, şi-a petrecut singurele zile de pace pe care cred că le-a avut din copilăria sa îndepărtată şi până atunci. Se întâmpla în săptămâna dinaintea Crăciunului, săptămâna cea mai fericită a copiilor din Antioquia1. Şi ce mult timp a trecut de când eram copii! Ne-au trecut zilele, anii, viaţa, atât de rapid, asemenea apelor râului Medellín pe care l-au transformat într-un canal ca să poarte spre mare, în apele lui murdare, învolburate de furie, în locul scânteietoarelor scrumbii de altădată, rahat, rahat şi iarăşi rahat.
De Anul Nou revenise deja la realitate: la inevitabil, la boala lui, la ospiciul din casa lui plină de praf, casa mea, care ajunsese o ruină. Am spus casa mea? Ce tâmpit! De mult nu mai era casa mea, de când murise tati, şi de aceea praful era peste tot, deoarece, de când nu mai era el, nimeni nu-l mai ştersese. Nebuna pierduse odată cu moartea lui, nu doar un soţ, ci şi singura servitoare care a rezistat lângă ea, adică el. O jumătate de secol a rezistat, se pronunţă cât ai clipi. Ei erau întruchiparea iubirii, soarele fericirii, căsătoria perfectă. În primii douăzeci de ani, cât timp maşinăria a funcţionat, au produs nouă copii pentru marea slavă a lui Dumnezeu şi a patriei. Care Dumnezeu, ce patrie! Nişte imbecili! Dumnezeu nu există şi dacă există este un porc, iar Columbia un abator. Şi eu care jurasem să nu mă mai întorc acolo! Să nu spui niciodată din această apă nu voi mai bea, pentru că în ritmul în care trăim şi ţinând cont de cât de mulţi suntem, în ziua în care te aştepţi mai puţin, ne vom trezi toţi bând din apa de rahat a râului Medellín. Spre marea slavă lui Dumnezeu şi a patriei de care am amintit mai sus. Amin.
M-am întors când m-au anunţat că Darío, fratele meu, primul din şirul infinit de fraţi pe care i-am avut, era pe moarte, nu se ştie din ce cauză. Cum nu se ştie, domnilor, e boala aceea la modă, a poponarilor, a creatorilor de modă, care îi aduce în starea de a umbla pe stradă ca nişte cadavre, ca nişte umbre străvezii, împinşi doar de lumină, asemenea fluturilor. Şi cum se numeşte boala asta? Ah, păi nu ştiu. Cu slăbiciunea mea dintotdeauna pentru femei, nu ştiu nimic despre poponari, decât că sunt prea mulţi pe lume şi că printre ei sunt şi preşedinţi de state şi papi. Fără a merge mai departe, nu am ajuns noi să avem aici, în această ţară de asasini plătiţi, ca şef de stat o Primă Doamnă? Iar gurile rele (care ştiu mai mult despre asta decât limbile de foc ale Sfântului Duh) vorbesc despre slăbiciunea apostolică de care e stăpânit Papa Paul pentru le marchette, băieţii care se prostituează în Roma. Aceeaşi slăbiciune care m-a cuprins şi pe mine când am fost acolo şi l-am cunoscut sau mai bine-zis l-am văzut de departe, într-o duminică dimineaţa, în Piaţa San Pedro, binecuvântând de la fereastră. Cum să-l uiţi? El sus binecuvântând şi jos noi, turma, înghesuiţi în ţarcul pieţei. După părerea mea, după umila mea părere, binecuvânta prea mult şi mai mult la întâmplare, cu prea mare dezinvoltură, ca şi cum ar fi avut mâna ruptă, smulsă din încheieturi, făcând în aer cruci pe care mai mult trebuia să le ghicim. Aşa cum un notar îşi deformează semnătura de prea mult semnat, tot aşa, de atâta binecuvântat, Sanctitatea Sa îşi alterase binecuvântarea. Binecuvânta neglijent, încoace şi încolo, la Nord, la Sud, la Est, la Vest, spre cine voia şi spre cine se nimerea, la dreapta, la stânga, la întâmplare. Ce revărsare de binecuvântări a plouat peste noi! În dimineaţa aceea Sanctitatea Sa avea mânuşiţa mai slobodă decât un medic când prescrie antibiotice.
Am sunat şi mi-a deschis Marele Idiot, avortonul, ultimul fiu pe care Nebuna l-a adus pe lume (la o vârsta nepotrivită, într-un moment nepotrivit, când ovulele, genele erau deja afectate de mutaţii). A deschis şi fără să mă salute, s-a întors cu spatele şi s-a dus la computerele lui, la internet. Pusese stăpânire pe casă, pe această casă pe care tati ne-a lăsat-o când ne-a părăsit, părăsind şi această lume. Mai întâi a pus stăpânire pe salon, apoi pe gradină, pe sufragerie, pe curte, pe camera cu pian, pe bibliotecă, pe bucătărie şi pe tot etajul, incluzând în camerele de la etaj şi acoperişul şi, pe acoperiş, antena televizorului. Ca să nu mai spun că erau ale lui până şi plantele căţărătoare care învăluiau şirul de ferestre ale faţadei, după cum tot ai lui erau şi şoarecii umili care intrau noaptea în casă să caute ceva de mâncare, viciu de care noi ne-am vindecat definitiv de când tati a murit.
– Şi avortonul ăsta de ce nu salută, că doar nu am dormit împreună azinoapte?
Nu îmi vorbea de ani şi ani de zile, nici nu mai ţin minte de când. Clocea de mult timp în viscere o ură aprinsă împotriva mea, împotriva unei iubiri, a propriului frate, cel care vă vorbeşte, cel care spune aici eu, stăpânul acestei prăvălii. În sfârşit, ce puteam face, cât timp Darío era încă în viaţă, eram condamnaţi să trăim sub acelaşi acoperiş, în acelaşi infern. Micul infern pe care Nebuna l-a construit cu drag, puţin câte puţin, zi de zi, timp de cincizeci de ani. Un mic infern tradiţional, asemenea unor companii solide care nu se fac cu improvizaţii.
Am trecut pragul. Mi-am lăsat geamantanul jos şi atunci am văzut Moartea pe scară, instalată acolo, pe prima treaptă, căţeaua, cu surâsul ei inefabil abia schiţat. Se întorsese. Cel puţin dacă ar fi venit după mine… Da’ de unde! Pentru acest servitor (al dumneavoastră, nu al ei) are respect. Mă vede acolo şi se îndepărtează, aşa cum făceau haitienii când apărea pe stradă Duvalier2.
– Nu urc, doamnă, nu pe dumneavoastră am venit să vă văd. Asemenea Nebunei, încerc să nu urc şi să cobor scări, merg întotdeauna pe teren neted. Şi până mă întorc, aveţi grijă de dumneavoastră şi de geamantanul meu, dacă tot sunteţi aici, că în ţara asta de hoţi, ţi se fură într-o clipă de neatenţie până şi chiloţii, iar Moartea poate rămâne fără coasă.
Şi am lăsat-o de ştirbă de pază şi eu m-am dus în curte. Era acolo, într-un hamac atârnat între un mangotier şi un prun, sub un cearceaf întins peste sârmele de rufe, ca să îl apere de soare.
– Darío, parcă ai fi în cortul unui şeic, omule!
S-a ridicat zâmbindu-mi ca şi cum ar fi văzut în mine viaţa însăşi şi doar bucuria de a mă vedea, care îi strălucea în priviri, era de ajuns să-i readucă la viaţă chipul: restul era un sac de piele zbârcită pe oase şi pătată din cauza sarcomului.
– Ce s-a întâmplat, măi frate! De ce nu m-ai anunţat că te simţi atât de rău? Şi eu, care te-am căutat la telefon din Mexic zile la rând la Bogota şi nu răspundea nimeni. Am crezut că ai telefonul deranjat din nou.
Nu, deranjat era el care murea încet-încet, de luni de zile din cauza diareii, o diaree continuă pe care nici Dumnezeu Tatăl, cu toată atotputernicia şi milostenia lui vădită faţă de oameni, nu o putea opri Cât despre telefon, era vorba doar de două fire desprinse pe care, cu nepăsarea lui străină de cerinţele acestei lumi, le lăsase aşa, pe podea, în timp ce în aer se înălţa, oprit de tavan, un nor des de marijuana care se amplifica singur. Telefonul se putea repara. El nu. Cu sida sau fără sida, era un caz pierdut. Şi asta o spun eu, fratele lui.
– Deschide ferestrele alea, Darío, să iasă fumăraia asta că îmi întunecă mintea.
Nu, nu le deschidea. Că dacă le deschidea intra aerul rece de afară. Şi continua să stea nepăsător în hamacul atârnat de la un perete la altul. Ce dezastru era apartamentul lui din Bogota! Mai rău decât această casă din Medellín în care murea. E suficient să vă descriu, de exemplu, baia. Ca să ajungi acolo, trebuia să urci o treaptă.
– Şi treapta asta ce rost are aici? Constructori cretini!
În ce minte a putut apărea ideea să faci baia cu o treaptă mai sus decât restul coşmeliei? Mă împiedicam de treaptă când intram şi călcam în gol, gata să cad pe brânci, când ieşeam.
– Îl bag undeva de două ori pe ăla care a construit-o. O dată în mă-sa şi a doua oară în mă-sa mare.
Baia nu avea lumină, de fapt avea un bec, dar becul era ars, iar hârtia igienică se terminase de mult timp. Din timpul lui Columb şi al poponarului de Gaviria3. Şi trebuia să fii atent dacă voiai să te aşezi pe closet, că te loveai cu genunchii de perete. Să-l văd eu pe Sanctitatea Sa Wojtyla aşezat acolo! Sau sub duş, cu un firicel de apă rece-rece-rece, care cădea picpic- pic, la trei centimetri de unghiul format de ceilalţi doi pereţi îngheţaţi. Şi te loveai nu numai cu genunchii, ci şi cu coatele, dacă încercai să te săpuneşti. Dar exista săpun?
– Darío, unde naiba este săpunul?
Săpun nu era. Că se terminase. Şi săpunul se terminase. Totul se termină în această viaţă. Iar acum, cel care se termina era el, fără ca Dumnezeu şi nimeni altcineva să poată împiedica acest sfârşit.
S-a ridicat cu greutate din hamacul din grădină să mă salute şi, îmbrăţişându-l, am simţit că strângeam la piept un sac de oase. O pasăre tăie aerul uscat cu o chemare stridentă, metalică: „Gruac! Gruac! Gruac!” Sau ceva asemănător, ca şi cum ai rostogoli o cutie de conserve.
– Încerc de zile întregi să o văd – spuse Darío – dar nu ştiu unde e, că mereu se ascunde.
Că pasărea zbura croncănind astfel din mangotier în prun, din prun în hăţişul de zorele căţărate pe zid, din zorele pe acoperiş, fără să poată fi zărită.
– Eu ştiu toate păsările care vin pe-aici, în afară de asta.
Ajuns aici cu povestirea, îmi amintesc că acum un an, am urcat cu tati în clădirea de alături, terminată recent, să vedem apartamentele pe care tocmai le scoteau la vânzare şi, pentru prima oară am văzut de sus mica grădină a casei mele: un mic pătrat de un verde intens, foarte intens, spre care zburau păsările. Una din puţinele grădini care mai rămăseseră în cartierul Laureles, ale cărui case dispăreau una câte una, sub lovituri de târnăcop, cumpărate şi demolate de mafie, pentru ca apoi să înalţe în locul lor clădirile lor de mafioţi.
– Şi cui cred ei că vor vinde atâtea apartamente? – l-am întrebat pe tati.
– Nu au cui – mi-a răspuns. Astăzi la noi nu mai există decât bogaţi foarte bogaţi şi săraci foarte săraci.
Iar bogaţii nu vând pentru că săracii nu cumpără.
– Săracii nu cumpără niciodată: ei fură! – am comentat. Fură şi fac copii pentru ca să existe şi mai mulţi săraci care să fure şi aducă pe lume copii. Cel puţin, tati, bine că o să mori şi nu o să-ţi vezi dărâmată casa.
– Ce vorbeşti? O să moară secolul ăsta care e deja foarte bătrân. Nu eu. Am de gând să îngrop mileniul şi să mai trăiesc până la o sută cincisprezece ani. Sau mai mult.
– O sută cincisprezece ani cu cât alcool torni în tine? Nu există ficat care să reziste la aşa ceva.
– Ba există, cum să nu? Ficatul este un organ foarte nobil care se regenerează mereu.
După trei luni zăcea mort în patul lui, tocmai pentru că ficatul nu i se regenerase. Cum să se regenereze? La noi, singurii care se regenerează sunt aceşti nemernici de la preşedinţie. Sărmanul meu tată pe care l-am iubit atât de mult! A trăit optzeci şi doi de ani, bătuţi pe muchie. Ceea ce, dintr-un anumit punct de vedere, este mult, dar din altul este foarte puţin. Optzeci de ani nu ajung nici pentru a putea învăţa o enciclopedie.
– Nu-i aşa, Darío? Trebuie să avem răbdare să vedem dacă reuşim să ajungem pe culmea acestui secol care se arată tot mai dificil. Dacă trecem de anul 2000, totul o să fie mai uşor: vom merge drept spre eternitate la coborâre. Trebuie să crezi în ceva, fie şi în forţa de gravitaţie. Fără credinţă nu se poate trăi.
Atunci, în timp ce îl priveam cum îşi pregătea o ţigară de marijuana, mi-a povestit cum s-a petrecut atât de rapid dezastrul: la câteva zile de când începuse să ia un medicament pe care eu i-l trimisesem din Mexic, a început să se îngraşe şi să i se rotunjească faţa ca prin miracol. Miracol, pe naiba! Nici un miracol! De fapt, nu mai urina şi acumula astfel lichidele: după faţă, au început să i se şi umfle picioarele şi odată cu asta lucrurile s-au înrăutăţit definitiv pentru că nu a mai putut să meargă nici până acasă, la apartamentul lui din Bogota situat în vârful unui deal, înalt, înalt de tot, atât de înalt încât norii din cer se confundau cu norii lui de marijuana. Am înţeles imediat ce se întâmplase. Fluoximesteron, porcăria pe care i-o trimisesem, era un androgen anabolizant care se experimenta în cazurile de sida, chipurile, pentru a combate starea de epuizare a bolnavilor şi a le mări masa musculară. În loc de asta, lui Darío i-a provocat o hipertrofie a prostatei care i-a obstrucţionat căile urinare. Aşa se explica retenţia lichidelor şi miracolul îmbujorării din obraji.
– Păi, Darío, prostata este un organ stupid, domnule. De la ea încep aproape toate formele de cancer la bărbaţi şi, în afară de reproducere, nu foloseşte la nimic. Trebuie scoasă. Şi cu cât mai repede, cu atât mai bine, imediat după naştere, înainte ca pruncul să crească şi să apuce să se reproducă, nenorocitul. Şi odată cu asta, să îi scoată şi apendicele şi amigdalele. Şi uite aşa, fără atâtea chestii inutile, îngeraşul va putea să zburde în voie şi nu va mai avea ocazia să facă rău.
Şi imediat, în timp ce el termina de răsucit ţigara de marijuana şi începea să tragă din ea la fel de firesc ca femeile bigote care se împărtăşesc în fiecare zi, i-am explicat planul meu care consta în următoarele cinci puncte geniale: Unu, oprirea diareii cu un anti-diareic pentru vaci, sulfaguanidina, care nu fusese folosit niciodată la oameni, dar mie mi-a venit ideea, dat fiind că nu era prea mare diferenţă între oameni şi bovine, decât aceea că femeile produc cu două ţâţe mai puţin lapte decât vacile cu cinci sau şase. Doi, să-şi scoată prostata. Trei, să-i dau după aceea din nou fluoximesteron. Patru, să publice în El Columbiano, ziarul din Medellín, binecunoscutul anunţ „Mulţumesc Sfântului Duh pentru binecuvântările primite”4. Şi cinci, să plecăm împreună să sărbătorim pe Coasta de Azur.
– Ce părere ai?
Că era de acord. Îmi spunea asta înecându-se cu fumul ierbii blestemate şi binecuvântate.
– Marijuana asta este binecuvântată, Darío? Sau nu?
Sigur că era, datorită ei era în viaţă. Sida îi scădea pofta de mâncare, dar marijuana i-o reda.
– Atunci fumează, frate, mai departe.
Cuvinte tâmpite. Nu era nevoie să i le spun. Fratele meu era fumător înrăit de marijuana de cel puţin treizeci de ani, de când eu însuşi i-am prezentat iarba inefabilă. Cu inconsecvenţă mea faţă de orice lucru, cu nestatornicia care mă caracterizează, eu am renunţat repede la ea. El nu: a combinat-o cu alcoolul. Şi făceau scurtcircuit. Conjugarea celor doi demoni îi provoca fratelui meu tulburări care îl aduceau în starea de a face cele mai mari tâmpenii: spărgea geamuri, tampona maşini, distrugea televizoare. Sărea, pe neaşteptate, la gâtul unui poliţist, iar într-o zi, într-un tribunal, faţă în faţă cu judecătorul, l-a aruncat de pe balcon. A petrecut la închisoarea Modelo, o bună perioadă. Cum a ieşit viu de acolo, din acea închisoare care este un model, dar modelul unui abator, nu ştiu. Despre asta nu vorbea, nu mai ţinea minte. Orice avea legătură cu excesele lui, nu mai ţinea minte. Era o problemă de familie, spunea el, doar pentru că nouă, probabil, ni s-au ars bujiile în cap.
– Ţi s-au ars ţie, frate. Mie, bat în lemn, nu. Toc-toc.
Umbla prin jungla amazoniană în plină zonă controlată de gherilă, cu un rucsac pe umăr plin de sticle de rom şi de marijuana, fără nici un act la el. Vă imaginaţi? Nu există persoană în Columbia care să umble fără actul de identitate. În Columbia până şi morţii au carte de identitate şi votează. A-ţi lăsa actul de identitate acasă e ca şi cum ţi-ai lăsa puţa acasă. Cine, cu două centigrame de creier, l-ar lăsa?
– De ce naiba nu-ţi iei cu tine cartea de identitate, Darío, ce te costă?
– Nu o mai am, mi-au furat-o.
– Tâmpitule!
A lăsa să ţi se fure cartea de identitate în Columbia este mai rău decât dacă ţi-ai ucide mama.
– Şi dacă cineva, cu cartea ta de identitate, omoară un om, ce te faci?
Ce o să facă, unde o să se ducă, lasă că nu o să omoare pe nimeni, să încetez cu fatalismul ăsta. Fatalism! Un cuvânt desuet, ieşit din uz, învăţat de la bunica. Vine din latină, de la „fatum”, destin, care e întotdeauna rău. Raquelita, bunico, ce bine că nu mai trăieşti să vezi degringolada nepotului tău!

Traducere din limba spaniola, preznetare si note de Mariana Sipoş

1 Antioquia: unul din cele 32 de departamente administrative ale Columbiei, cu capitala la Medellín.
2 François Duvalier (1907-1971), cunoscut ca Papa Doc, preşedinte autoproclamat pe viaţă şi dictator haitian căruia i se atribuie peste 30.000 de asasinate politice.
3 César Gaviria, preşedinte al Columbiei între 1990-1994.
4 Ironie a autorului, ateu declarat, la obiceiul recent din ţările catolice de a publica în paginile de anunţuri ale ziarelor, rugăciuni şi mulţumiri adresate Fecioarei Maria, lui Isus Cristos sau Sfântului Duh.