Ca în celebrul film al lui Alfred Hitchcock, personajul narator al poveştii din Maestro. O melodramă, Emi, e imobilizată în casă şi înregistrează, cu o privire panoramică, viaţa străzii, în toate detaliile sale. Cu mai multe tentative de suicid la activ, despre care vorbeşte cu detaşare şi cinism (cinismul cel mai dur, umorul negru dau, de altfel, tonul întregii cărţi, cum s-a mai observat), Emiluţa stă la fereastra garsonierei sale din Bulevardul Carol colţ cu Calea Moşilor şi rememorează povestea Tinei Marcu, prietenă a sa, jurnalist de televiziune şi fiica lui Avram Duca, scriitor plecat în străinătate şi ajuns celebru. „Decât să mă sinucid, prefer să-ţi povestesc... “, afirmă ea de la bun început, ca o Şeherezadă în varianta noir, dar se va ţine de cuvânt doar parţial, la final trecând ea însăşi în faţa ferestrei dincolo de care trăieşte şi povesteşte, în faţa camerelor, în lumina reflectoarelor. Nu întâmplător îşi aşază autorul personajul îndărătul acestei ferestre dincolo de care se desfăşoară spectaculos întreg sordidul unei lumi, în abjecţia, imundul, mizeria nesfârşită – e aici un permanent joc al suprafeţelor transparente, fereastra prin care priveşte Emi bulevardul, ecranul televizorului, izvor perpetuu de inepţii care îl îndobitocesc pe privitor („De-aia prefer să zac la televizor. Mă las tâmpită de seriale, ştiri, programe cu danţ şi muzici“, afirmă cinic Emi, mare amatoare de telenovele, fireşte, detaşată, ironică), lentila deformatoare a camerei, dincolo de care orice poate deveni altceva: ca, de pildă, copia de mucava a statuii lui Lenin pe care o filmează echipa lui Max Bacalu. Un joc al oglinzilor care se reflectă la infinit, deformând, înşelând privirea, amăgind-o e tehnica predilectă, firească pentru amatorul de experiment, textualism, efecte retorice care este autorul cărţii; jucându-se cu perspectiva şi creând noi şi noi senzaţii de trompe l’oeil, acesta sfârşeşte prin a crea imaginea lumii fragmentate, diseminate, măcinate de putregaiuri – lumea străzii, populată de personaje groteşti, de fauna măruntă de cartier a vânzătorilor de droguri şi cerşetorilor e de fapt oglinda lumii aparent selecte a realizatorilor şi angajaţilor din televiziune, dar şi a parizianului prin adopţie care este acum scriitorul de succes Avram Duca.
Imaginea Bucureştiului de venin şi fiere revine de altfel obsesiv în descrierile Emiluţei: „Mă loveşte în pleoape lumina hepatică din intersecţia Bulevardul Carol cu Moşilor. O lumină de otravă, de vomă şi fiere. Mizera sală de jocuri, verde ca o şopârlă, împopoţonată cu brizbrizuri“; în dimineaţa plecării la Paris pentru a-l filma pe Avram Duca, Tina traversează un Bucureşti de coşmar: „Cu moartea în suflet. Nu se luminase. Primele tramvaie ieşeau din depouri. Coşuri de fabrică, maidane. Într-un hârb de taxi rătăcit, Tina ajunge la aeroport. Vai de mama ei, nu-şi înghiţise dumicatul. Prea devreme pentru fapte mari. Un cer cenuşiu de lături, rufe murdare, canal de scurgere. Lume destulă, toţi labagiii, căţelele, mutrele ciupite de vărsat“. Chiar şi Avram Duca, de pe catafalcul unde zace în ziua înmormântării, într-un cimitir bucureştean, „ştia de ce nu s-a întors acasă din exil. De of. De praful care-şi inundă plă- mânii, damful insistent de gunoaie“; „haznaua Bucureşti“ e un decor diabolic (nu sunt întâmplătoare aluziile la Maestrul şi Margareta, nu e întâmplător că Max Bacalu seamănă cu roşcovanul fără chip al lui Daniil Harms, din motto-ul cărţii, păpuşar perfid care concepe scenografia din spatele camerei). Avalanşa detaliilor sordide, tonul tăios, fraza scurtă şi enunţul incisiv, strecurat printre dinţi de un narator iremediabil copleşit de urâţenia lumii, sfârşesc prin a-l obosi uneori pe cititor, care ajunge să-şi dorească, la fel ca Emi, care se refugiază uneori în lumea artificial-ideală a telenovelelor sau a propriilor reverii (imaginându-şi mizerabilul cazino din colţ transformat într-un local select de pe malul Mediteranei şi pe ea însăşi eleganta posesoare a unei rochii de satin rozpiersică, a unui şirag de perle şi a unui iubit în smoching care conduce un automobil scump) o pauză, un moment de respiro de la grotescul atoatestăpânitor. Umorul – de limbaj, de situaţie, fie el şi negru, intertextualismul, inventivitatea inepuizabilă a prozatorului, manifestată la nivel stilistic şi, mai ales, capacitatea de a recompune una dintre cele mai complete imagini ale unei societăţi pe cale de a se autodistruge, ale cărei cuvinte de ordine sunt cruzimea, violenţa, mizeria, cum este societatea românească din anii ’90, sunt atuurile acestui roman care nu te poate lăsa indiferent.