Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cinema:
Femeile, sfinte şi monştri cu faţă umană de Iulia Blaga


Recunosc de la bun început: din cele şapte filme premiate de către juriul internaţional am ratat două. Am şi circumstanţe atenuante, deşi nu le caut: unu - două zile n-am mai putut să mă trezesc de la 7, şi doi - în acest an au ieşit câştigătoare outsiderele. Dacă mă mai creditaţi, rămâneţi cu mine! (şi poate ghiciţi filmele pe care nu le-am văzut).

La această a 54-a ediţie juriul a fost prezidat de Frances McDormand, femeie deşteaptă şi decontractată, care i-a pus coarne colegului Gabriele Salvatores în poze şi pe care o suspectez că este principala „vinovată” de opţiunile finale. Şi bravo ei! (mi-o şi imaginez, asemănătoare personajului său din comedia Something’s Gotta Give de Nancy Meyers, prezentat în afara competiţiei, punând punctul pe i, fără fasoane, despărţind grâul de neghină). Ediţia din acest an a fost, comparând-o cu cea precedentă, cam gri în ce priveşte selecţia oficială. Adică n-au fost revelaţii răsunătoare. Dar mi se pare un lucru bun că juriul s-a ţinut tare pe poziţii şi nu l-a premiat pe Theo Angelopoulos pentru prima parte a trilogiei lui (prima parte de 3 ore), adică pe supărăciosul Angelopoulos care, probabil, va merge cu partea a doua la alt festival. Nici pe Ken Loach nu l-a premiat. Nici pe Eric Rohmer. Gegen die Wand (în engleză Head On) a luat Ursul de Aur. Autorul lui, Fatih Akin, e un regizor tânăr de extracţie turcă. Filmul lui tratează despre relaţiile interrasiale, dar este în primul rând un love story între doi turci (un bărbat şi o femeie) care fac ce fac şi nu pot rămâne împreună. Un film ca-n viaţă, cu umor şi tristeţe dozate în aşa fel încât să nu aibă stridenţa artificialului.

Cu actorul din El abrazo partido (film argentinian semnat de Daniel Burman) m-am lăudat la toată lumea că m-am întâlnit în complexul comercial Arkadden. Pe actor îl cheamă Daniel Hendler. I-am spus că nouă, ziariştilor români (am minţit, doar mie şi lui Alex Leo Şerban) ne-a plăcut foarte mult filmul şi că le ţinem pumnii la premii. Minciuna a mers. Hendler a luat Premiul de Interpretare, iar filmul Marele premiu al juriului. Viaţa şi filmul intră uneori în relaţii ciudate. Tânărul actor (care e uruguayan) mi-a spus că una din bunicile lui, Bertha, era din România. În film, el are o bunică evreică poloneză şi cere cetăţenie poloneză pentru că, din cauza tatălui care şi-a lăsat familia şi a plecat în Israel, reperele lui (printre care şi cele identitare) sunt puţin mai mult bruiate. La Arkadden, Daniel Hendler mi-a spus că s-a gândit să ceară cetăţenie română, pentru că cetăţenii uruguayeni nu sunt foarte respectaţi de vameşi. (Aici urma replica mea pe care n-o mai reproduc). El abrazo partido nu e revelaţia unui nou stil, a unei modalităţi de raportare la real etc., dar este un film foarte bine legat şi foarte tonic. În primul rând, scenariul e atât de bine strâns încât nu lasă să intre aer între cele multele poveşti unite în supermarketul pe post de nod. Mama băiatului care are o zvâcnire erotică şi începe să iasă cu un moşuleţ, un alt moşuleţ care dă faliment şi se retrage, tânăra cu fustă scurtă care ţine Internet-café-ul şi cu care eraoul se mai întâlneşte din când în când, din plictiseală, bunica semi-senilă rămasă parcă încă în Polonia, secvenţa hilară a întâlnirii de la ambasadă când eroul e întrebat de motivaţiile cererii cetăţeniei şi începe să enumere tot ce ştie despre Polonia – („Polanski, cel care a avut legătură cu fata aia din America”) – informaţii lacunare trădând de fapt deruta personajului. Filmul e un caleidoscop al cotidianului. Capătă strălucire prin naturaleţea situaţiilor, a replicilor, a actorilor. Te face să îi acorzi credit şi să nu mai vrei să se termine. Să sperăm că va fi adus, cumva, şi la festivalul de la Cluj-Napoca (nu mai poate însă participa în competiţie).

Pentru Samaria, Kim Ki-Duk a primit Premiul de regie. Diferit de precedentul Spring, Summer, Autumn, Winter... and again Spring, Samaria sau Samaritan Girl, cum i s-a spus în engleză, pare până la urmă să ilustreze un precept biblic. Tatăl nu poate arunca piatra asupra fiicei lui, adolescenta care se prostituează. Dar o urmăreşte şi îi ucide pe doi dintre clienţii acesteia. Apoi se predă poliţiei. Kim Ki-Duk pune povestea în rama cotidianului (prostituţia juvenilă e o problemă în Coreea de Sud), dar nu face din asta un caz social. Dimpotrivă, lucrează la rece, metodic. Refuză din pudoare să arate scenele de sex, dar n-are nici un fel de scrupule în a arăta cadavrul plin de sânge al unui client ucis de tată într-o toaletă publică. Vorbeşte printre rânduri, tot acolo unde strecoară notaţii justificative despre prostituata sfântă care schimbă vieţile celor cu care se culcă. Aceştia se trezesc peste noapte budişti.

Această ediţie a Berlinalei a fost una a femeilor. Catalina Sandino Moreno, tânără columbiană neprofesionistă, a primit Premiul de interpretare (ex-aecquo cu Charlize Theron din Monster). Columbianca interpretează în Maria, plena eres de gracia/ Maria Full of Grace tot un fel de sfântă. (Norocoasa aleasă din 400 de candidate, acum studiază la „Actor’s Studio”). Personajul ei alege periculosul drum al transportoarelor de droguri în burtă, spre Statele Unite. Ea are deja un copil în burtă. Pleacă pentru că nici nu vrea să se mărite cu prietenul indiferent, nici să rupă spinii la flori în singura fabrică din sat. Debutantul regizor american Joshua Marston spune şi el povestea la rece, dar fără nici un fel de intarsii poetice. A făcut filmul după ce s-a documentat mult şi îl foloseşte pe post de actor chiar pe liderul comunităţii columbiene din New York, lider care numai el singur a ajutat ca 400 de cadavre de femei care au murit pentru că li s-a spart un săculeţ în burtă să fie duse acasă pentru a fi înhumate. Maria nu e însă o victimă, cel puţin nu a fost intenţia regizorului să o prezinte aşa. E o tânără curată care are de străbătut un drum – de la o decizie proastă la lumină – şi decizia juriului de a premia această tânără, fie şi neprofesionistă (şi poate de aceea dură, modestă şi luminoasă) a fost una justă.

Cea cu care columbianca a împărţit premiul, Charlize Theron (care a luat acum şi Oscarul), pe mine nu m-a convins în Monster, altfel foarte bun film de debut al lui Patty Jenkins. Schimbată cu totul, mai masivă, pistruiată, cu un fel de proteză ca să-i modifice gura, sud-africana face, e drept, un mare salt, însă interpretarea ei e prea mult fizică şi prea puţin trăită. Totul e pe faţă, totul e agitaţie, gesticulaţie, supralicitare. Mult mai discretă şi mai nuanţată e partenera ei, Christina Ricci, pe post de iubită care asistă fără să poată interveni la căderea ireversibilă a eroinei. Pentru cine nu ştie, Monster spune povestea reală a unei prostituate care devine serial-killer după ce, excedată şi violentată, îl ucide pe un client dement. Prinde însă gustul şi revine şi revine. Filmul o disculpă pe ucigaşa care oricum deja a fost arsă pe scaunul electric şi denunţă o hotărâre judecătorească luată cu ochii legaţi. Datorită şi lui Charlize Theron care seamănă uluitor de bine cu John Voight, filmul seamănă cu Midnight Cowboy. O călătorie fără întoarcere făcută de doi oameni care joacă totul pe o singură carte (asul de treflă).

Primo amore de Matteo Garrone (Italia) a luat un Urs de Argint pentru cea mai bună muzică. Drept să spun, n-am remarcat muzica (o fi bine? o fi rău? Se spune că în film muzica bună nici nu se remarcă). Filmul vorbea despre dragostea patologică şi despre cazul particular (inspirat şi el din viaţă) al unui bărbat care o pune pe iubita lui să slăbească până la 40 de kilograme, şi femeia slăbeşte, pentru că îl iubeşte. În realitate, femeia a fost până la urmă şi omorâtă de dement, dar mai interesant a fost la conferinţa de presă, unde regizorul spunea una şi actriţa alta. Matteo Garrone că e o iubire maladivă, deloc sănătoasă. Actriţa Michela Cescon că eroina ei chiar iubeşte şi slăbeşte din iubire, fără resentimente. A fost interesant să vezi încă o dată maniera în care actorii protejează personajele ca pe nişte copii, găsindu-le circumstanţe atenuate.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara