Sub acest titlu, Philippe Sollers publică în „Le Nouvel Observateur” din 21 februarie o recenzie la o culegere de texte, – memorii şi jurnale, cele mai multe, – aparţinând unor femei din secolul XVIII francez: „Fabrica de intimităţi”. E vorba de femei din toate clasele sociale, majoritatea, puţin sau deloc cunoscute, de la Madame de Staël, scriitoarea celebră, la Madame de Staal, femme de chambre a ducesei de Maine, căsătorită cu un bastard al lui Louis XIV. Uimitor este cât de bine scriu aceste doamne, indiferent de condiţia lor socială. Sau cât de remarcabile sunt portretele pe care le fac unora dintre contemporani. Dispreţuite în plin secol luminat de cei mai luminaţi bărbaţi, Jean-Jacques Rousseau, printre ei, femeile îşi iau după trei veacuri o revanşă strălucită. Iată pasajul final din recenzia lui Sollers: „În fine, legendara Germaine de Staël, Mlle Necker, numită Minette. Îi citim cu interes Jurnalul inimii mele. Rezultă din el că nu există pentru ea decât un singur bărbat: papa. Despre soţul ei, ne spune că, dacă dansează, „inima lipseşte din mişcările lui”. Scena cea mai nostimă este aceea în care papa îşi invită fiica la dans; în braţele tatălui ei, fiica i se adresează (încă) logodnicului frigid: Priviţi, Domnule, cum se dansează cu o domnişoară de care eşti îndrăgostit! Adevărat, prea adevărat, şi Germaine se îndepărtează plângând. Nu există, cu siguranţă, decât papa pe lumea aceasta.”