Ludmila Uliţkaia, Fetiţele. Rude sărmane,
traducere din rusă de Gabriela Russo,
Editura Humanitas Fiction, Colecţia „Raftul Denisei”, 2013, 253 pag.

Unul dintre cei mai importanţi prozatori contemporani ruşi, dar şi o implicată apărătoare a dreptului de exprimare, supranumită „femeia căreia nu-i e frică de Vladimir Putin”, Ludmila Uliţkaia a publicat romane şi volume de povestiri (dar şi cărţi de non-ficţiune) pentru care a primit un număr impresionant de premii, bucurându-se în aceeaşi măsură de aprecierea criticilor şi a publicului cititor şi aflându-se constant în topuri de carte internaţionale. Aşa cum a observat critica internaţională, scrierile Ludmilei Uliţkaia reînnoadă tradiţia marilor autori ruşi, iar paginile de proză densă, acută, construcţiile complexe, „clasice” ale romanelor sale, ca şi portretele emblematice pe care le reuşeşte în textele sale de mai mică întindere dezvăluie o scriitoare de mare forţă, greu de egalat, care ar putea concura oricând la suprema distincţie literară.
Volumul de faţă – Fetiţele. Rude sărmane – propune o serie de texte scurte, o dublă incursiune în universul feminin, în două ipostaze, sau vârste ale feminităţii. În Fetiţele, ne aflăm în lumea complicată, guvernată de legi implacabile ale copilăriei şi adolescenţei, prilej pentru câteva reinterpretări ale unor teme mai vechi (tema dublului, a geamănului diabolic, a adulterului cu consecinţe dramatice şi a nebuniei). O serie de personaje populează ciclul de proze, traversândule într-un labirint straniu şi pitoresc, colorat şi dramatic în acelaşi timp – în Copilul găsit, rivalitatea dintre două gemene are consecinţe teribile, când sora mai puternică, Vika, o atrage pe vulnerabila Gayaneh în jocuri psihologice periculoase, ale căror repercusiuni fetiţa le va resimţi toată viaţa, în La 2 martie, în acelaşi an... Lilia trăieşte cu dramatism moartea străbunicului povestitor, maturizarea fiziologică şi primele instincte erotice, iar în Fericita biata Kolîvanova, sentimentele amestecate, de veneraţie, dragoste şi fascinaţie, ale unei fetiţe faţă de profesoara ei conduc la o dublă nenorocire.
Privirea necruţătoare a Ludmilei Uliţkaia detectează mişcarea acelor neînsemnate, infime resorturi sufleteşti care angrenează întregul mecanism uman, dezvăluind cele mai adânci şi mai greu depistabile motivaţii ale acţiunilor umane, care sălăşluiesc îndeobşte în traume insesizabile la vârsta copilăriei, amplificate monstruos odată cu trecerea timpului. Astfel, lovită pe neaşteptate de soţul ei, Evghenia Alekseevna (Fericita biata Kolîvanova) îi aruncă generalului Lukin un singur cuvânt – Penki –, numele unui cătun neînsemnat, aluzie la originile sale umile, efectul asupra acestuia fiind unul devastator: „Tonul cu care îl pronunţa Evghenia Alekseevna îl transforma brusc pe general într-un om de nimic, într-unul care paşte oile, într-un bădăran”.
O serie de personaje burleşti – cu măruntele lor manii şi habitudini bizare – populează lumea din Rude sărmane. Universul domestic al acestora e radiografiat atent – şi coincide cu radiografia unei lumi aflate la crepuscul – cu prelungirile sale într-o Moscovă profundă, tihnită, aurie şi patriarhală ca desprinsă din romanele clasicilor ruşi, a cărei armonie e fisurată brutal de lumea comunistă cenuşie şi abrutizantă: „S-a terminat cu ultimele resturi ale Moscovei provinciale, au dispărut curţile nepavate, frânghiile de rufe întinse între plopii bătrâni, gardurile mici, din nuiele, împopoţonate cu globuri aurii...”. E vremea lui Ghènele- Ţoşcă (inspirată traducerea Gabrielei Russo, care ne aduce în intimitatea unui personaj celebru în literatura română – Vica Delcă), „activist obştesc”, care îşi împarte existenţa între îngrijirea parcelei de scuar ce i-a fost atribuită şi vizitele consecvente pe la rude, consacrându-se însă unei voluptăţi bizare: cultivarea unei „sărăcii orgolioase“. Un atipic caz de arghirofilie, cum se va dovedi, Ghènele duce un trai demn, „luminos şi auster“, a cărui imagine emblematică e geanta veche, primită înainte de Primul Război Mondial de la o mătuşă din Elveţia, şi care îi devine un fel de apendice monstruos: „Pe partea unde se închidea, nişte linii în pielea moale, urme ale unei mode în agonie, se răsuceau leneşe, şovăind parcă, în contururi lăbărţate. Degetele subţiri şi noduroase ale stăpânei se înfundau în desenul ăsta, făcându-se una cu modelul; părea că pielea uzată a uneia şi a celeilalte provine de la acelaşi animal mort“.
Personajele masculine sunt apariţii episodice în textele de faţă, menite să dinamizeze acţiunea. Perturbând de obicei apele calme ale acestei mari lumi feminine în care trăiesc personajele Ludmilei Uliţkaia, Şurik, soţul laş al enigmaticei Buhara sau Vitka Bodrov (cel care-şi disimulează atracţia sexuală resimţită pentru Lilia sub masca unei cruzimi gratuite) au rolul unor sateliţi care gravitează în jurul figurilor feminine, disturbându-le sau stimulându-le, dar nefiind niciodată în prim-plan.
„Sunt unul dintre acei oameni cărora pur şi simplu le place să trăiască“, spune Ludmila Uliţkaia într-un interviu. Aşa o şi dezvăluie cărţile sale, autentice şi intense, ca pe unul dintre scriitorii care se instalează în proza lor ca şi în lume, iremediabil legaţi de frumuseţea şi abjecţia ei.