Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Fellini după Fellini de Oana Boşca-Mălin


Roma modernă, impersonală, a cartierelor proletare văzute din elicopter în La Dolce vita, dar şi Capitala, Marele oraş care se deschide în faţa tinerilor însurăţei provinciali din Lo Sceico bianco; Roma lui Mussolini, protagonistă în filmul ce îi poartă numele, sau cea a palatelor, a cafenelelor şi a nobilimii decadente în antichitate ca şi acum, în Satyricon ca şi în La dolce vita; Roma simplă a femeilor de pe străzile iubirilor de o oră în Le notti di Cabiria, sau cea haotică din care televiziunea stoarce subiecte şi figuranţi în Ginger e Fred. Oraşul fundal pentru atâtea dintre imaginile şi imaginaţiile lui Fellini, dar şi cel pe străzile căruia îi plăcea atât de mult să se plimbe şi să se ascundă. La fel cum se ascundea, cu cochetărie şi amuzament, în spatele unei expresii ce condensa, după părerea lui, tot sarcasmul cuceritor al romanilor: „Ma tu chi sei, non sei nessuno”.

Roma lui Alberto Sordi şi a Annei Magnani, dar şi oraşul adoptiv al regizorului venit din Rimini: alături de aceste două mari nume ale istoriei de celuloid, Fellini formează un triunghi emblematic ce se identifică cu Roma însăşi: o trinitate pe care romanii şi-o revendică drept parte din propria identitate.

La zece ani de la dispariţie tocmai el, Fellini, a constituit anul trecut subiectul unei serii de manifestări culturale dintre cele mai variate, găzduite în oraşul în care turişti de tot felul mai caută şi astăzi ecouri ale acelei „la dolce vita”. După ce în luna iunie unul dintre cinematografele din centrul istoric prezentase într-un festival cele mai cunoscute şi mai iubite filme ale regizorului, practic de abia pe 27 septembrie, într-o noapte de toamnă în care porţile muzeelor şi ale sălilor de concerte au rămas deschise sub vocea lunii, Roma a demarat în forţă cu variate manifestări menite a evoca amintirea lui Federico. De altfel, aşa trebuie explicat şi titlul ales de către organizatori pentru acest maraton fellinian: ROMARCORD, Roma-si-ricorda („Roma îşi aminteşte”), fericită alăturare a toponimului cu titlul uneia dintre bornele cinematografiei felliniene. În noaptea aceea Nicola Piovani, succesorul lui Nino Rota la crearea atmosferei muzicale pentru ultimele filme ale regizorului, a susţinut un concert pe Capitoliu; tot atunci au fost inaugurate trei expoziţii Fellini, s-au proiectat câteva pelicule pe ecrane în aer liber pe Via Veneto, iar în Piazza dei Cinquecento a fost expusă o colecţie de postere originale ale filmelor şi au fost prezentate înregistrări ale unor celebre interviuri ale sale. Menţionez mai jos cîteva manifestări culturale prin care a fost evocată personalitatea lui Fellini, şi anume cele pe care Roma le-a găzduit până către sfârşitul lui noiembrie şi la care am putut avea acces.



Obiecte şi amintiri



În afişul expoziţiei La Roma di Fellini, Milo Manara imaginează un Federico colosal, care domină oraşul şi regizează până şi graţiile fermecătoarei Anita Ekberg. Cu eşarfa roşie şi pălăria neagră cu boruri largi, Fellini este deghizat într-un alt artist: este vorba de Aristide Bruant, unul din principii boemei franceze imortalizat de penelul lui Toulouse-Lautrec.

Expoziţia propune publicului diverse tipuri de exponate: biroul regizorului şi megafonul său de la Cinecittà; colecţiile de costume originale create pentru Satyiricon şi Roma; câteva dintre obiectele de decor din La dolce vita; instantanee de pe platourile de filmare; postere originale ale peliculelor; desene şi crochiuri autografe făcute pe diferite suporturi, chiar şi pe şervetele restaurantelor; definiţii şi expresii memorabile ale artistului, incizate pe panouri; proiecţii de documentare realizate de către Istituto LUCE care oferă jaloane ale întregii activităţi artistice a lui Fellini, incluzând diferite premiere ale filmelor, decernări ale premiilor Palme d’Or sau Oscar etc.

Periplul expoziţional se încheie cu o serie de schiţe inspirate de întâlnirea cu maestrul, cu platoul lui de filmare, cu actorii care gravitau în jurul său, semnate de acelaşi Milo Manara, căruia de altfel îi aparţinuse şi prezentarea grafică a filmului La voce della luna, din ’87.



Revenirea la benzile desenate, pe urmele lui Mastorna



Cel care descindea în 1939 la Roma direct în redacţia unei cunoscute reviste comice, „Marco Aurelio”, tocmai ca să ia în primire funcţia de desenator de benzi de divertisment, a păstrat prin trecerea de la desen la fotogramă aceeaşi dragoste pentru tuş şi culoare. O demonstrează o cantitate impresionantă de figuri şi schiţe cu care îşi începea elaborarea oricărui nou film, dar şi o BD expusă pentru prima dată în faţa publicului, în variantă integrală, în această toamnă şi editată în volum. Pornind de la subiecte şi schiţe ale regizorului pentru filme pe care avea intenţia să le facă la un moment dat, rămase din păcate doar în faza de proiect, Milo Manara semnează Il viaggio di G. Mastorna, detto Fernet (apărut în 1992 în paginile revistei „Il Grifo”) şi Viaggio a Tulum (publicat în ’89 în revista „Corto Maltese”). Rolul pictorului este, de fapt, acela de a retuşa, de a desăvârşi formal eboşele făcute de Fellini.

Având un scenariu gândit în colaborare cu Brunello Rondi şi Dino Buzzati (care pare a fi inspirat şi stilul grafic al unora dintre cadre), Mastorna rămâne un proiect niciodată pus pe peliculă şi tocmai de aceea un motiv de regret permanent pentru Fellini, care îl aminteşte inclusiv în filmul documentar Sono un grande bugiardo.

Mastorna este un personaj cât se poate de comun, iar figura sa aduce, deloc întâmplător, cu cea a lui Paolo Villaggio (mult mai cunoscut sub numele eternului său personaj Fantozzi, care a făcut o carieră de peste 20 de ani în comedia italiană, mergând pe urmele lui Totò). În desenele făcute în tuş negru pe fond de acuarelă ce se modifică în funcţie de situaţia narată, Mastorna este târât fără voie într-o serie de întâmplări ce constituie doar un episod dintr-un destin rămas complet în umbră. La întoarcerea cu avionul dintr-un turneu la Dublin, cel căruia nu se ştie de ce i se spune Fernet este surprins de o furtună; avionul aterizează forţat în faţa domului dintr-o metropolă necunoscută, pasagerii sunt duşi spre hotel. Doar Mastorna este acompaniat cu sania de una dintre stewardese într-o călătorie fantastică prin zăpezi. Ajunşi la un hotel baroc construit printre nămeţi în mijlocul lui nicăieri şi aflat momentan în pană de curent, (anti)eroul se întâlneşte cu un vechi coleg de muncă, fost actor de circ; asistă la numărul unei dansatoare exotice, încheiat apoteotic cu un travaliu direct pe scenă, apoi se retrage în cameră şi îşi petrece restul nopţii repetându-şi numărul de acrobaţie muzicală, acompaniat la vioara pe care o scoate ca prin magie din suportul de contrabas. Curentul electric revine, şi odată cu el televizorul invadează camera; pe ecran, crainica face un anunţ incomprehensibil, într-o limbă germanică. O poveste halucinantă, desenată în ritm alert şi care închide în ea multe dintre lait-motivele felliniene: circul, viaţa clownului, agresiunea televiziunii, lipsa de comunicare, femeia-ghid în lumea fantastică, femeia-simbol (împins spre grotesc) al fertilităţii.



La feminin



Este suficient să ne amintim rumba prostituatei Saraghina din Amarcord, sau apariţia urieşiţei în Casanova, sau mult mai cunoscuta scenă a Sylviei în Fontana di Trevi, ca să putem înţelege care este importanţa prezenţei femeii gigantice în iconografia felliniană. Este femeia-colos, războinică, gladiatoare; cu o imagine actuală, i-am spune femeia-culturistă. O regăsim pe marginea străzii în Nopţile Cabiriei, la circul din La Strada, şi totuşi ea nu coincide, cum am fi tentaţi să credem, cu reprezentarea generică a femeii în filmele regizorului italian. Aceasta deoarece universul său feminin este magic, de nepătruns şi la fel de caleidoscopic precum haremul din 8, imagine simbolică pentru întreaga „Planetă Femeie” - ca să îl citez pe Ricardo de Mambro Santos, cel care s-a ocupat de organizarea interesantei expoziţii de la Museo di Roma in Trastevere. Conform unui principiu al dilatării simbolice, femeia-colos are o fizicitate ieşită din matcă, o monumentalitate care dă formă angoaselor psihice şi dorinţelor latente în inconştientul personajelor masculine. Desigur, mergând pe urmele lui Freud dar poate că şi din dorinţa de a hipertrofia ironic „mamismul” tipic italienilor, Fellini vede întotdeauna în femeia dorită imaginea mamei, uneori asimilată cu mama-Pământ, cu mitica Geea. În acest sens, imaginea prostituatei materne este cât se poate de felliniană.

Corpusul de 39 desene în culori pe suport de hârtie expuse la Muzeul din Trastevere şi la Complesso del Vittoriano în cursul lunii octombrie cuprindea desene erotice realizate în ultimii ani de viaţă ai maestrului, între 1991-’92, adunate sub titlul atât de inspirat al aceluiaşi R. de Mambro Santos, Erotomachia. Într-adevăr, fiecare dintre desene pare o luptă arhetipică dintre femeie şi bărbat, într-o totală libertate figurativă şi cu o spumoasă (auto)ironie. Aceeaşi autoironie care se regăseşte, de astă dată cu nuanţe melancolice, şi într-o declaraţie a sa: „Am iubit dintotdeauna enorm femeile, nu există nici un film al meu care să nu se nască din această dragoste ş...ţ Dar femeia, vorbind în termeni psihologici, este de neatins, secretă, invizibilă: cea pe care nu poţi, nu trebuie să o vezi, cea care ţi se promite şi ţi se neagă în acelaşi timp... Asta e...”. Tocmai de aceea, Fellini nu reprezintă nicăieri, şi mai ales nu în desenele sale, femeia normală, adevărată. Dar el nu surprinde nici măcar tipologii, ci caricaturi ale feminităţii prin lentilă masculină. Alături de gladiatoare stau îmblânzitoarea de animale-bărbaţi, trapezista, femeia-noapte. Dar, mai mult decât toate celelalte, chipul măruntei şi ingenuei Cabiria se îndepărtează de orice tipologie fosilizată.



O privire asupra vieţii



Nu întâmplător, în luna octombrie, la Complexul Vittoriano din Roma s-au inaugurat, la foarte scurtă distanţă una de cealaltă, două expoziţii importante: alături de cea dedicată Romei lui Fellini, de care aminteam mai sus, este vorba despre Toulouse-Lautrec. O privire asupra vieţii (11.10.2003-8.02.2004). Nu întâmplător, spuneam, dat fiind că cei doi artişti au mai multe similitudini decât s-ar putea crede la o privire rapidă. Tocmai acest lucru a fost pus în evidenţă într-un volum editat de Skira, constituind ulterior tema de discuţie a unei zile de studiu la Complexul Vittoriano, la care au participat nume importante din lumea cinematografiei şi a picturii, dar nu numai. Punctele de intersecţie dintre cei doi nu se limitează, aşa cum rezultă şi din paginile volumului amintit, la alegerea unor tematici similare – în primul rând femeia, îndeosebi cea de noapte, iar în al doilea rând circul – sau la moduri analoge de a le reprezenta – mă refer la fizicitatea cărnii, în contrast cu puritatea simbolului. Artiştii dialoghează la modul ideal prin afecţiunea fiecăruia dintre ei pentru oraşul care l-a adoptat, l-a asimilat şi s-a regăsit în arta sa – Roma la Fellini, Parisul la Lautrec – prin felul în care aceste universuri urbane sunt transpuse pe peliculă, în litografie şi pe pânză – „la dolce vita” şi „la Belle epoque” –prin raportarea similară a regizorului şi a pictorului la cotidian sau prin meticulozitatea cu care amîndoi abordau propria muncă.

De altfel, la un moment dat de-a lungul unei serii de interviuri date între 1991-’92 jurnalistului Damian Pettigrew – interviuri adunate apoi pentru cititori în volumul Sono un grande bugiardo, iar pentru cinefili în frumosul documentar cu acelaşi nume – Fellini vorbea despre Toulouse-Lautrec ca despre un prieten apropiat şi iubit: „Henri de Toulouse-Lautrec este un pictor foarte drag inimii mele. Circuri, târguri, marionete, muzic-hall, prostituate, bordeluri, toate lucruri care mie îmi plac, pe el îl fascinau ş...ţ N-avea habar de bunul gust şi ar fi urât şi considerat kitsch invenţia ketchup-ului. Poseda intuiţia aceea infailibilă a celui născut regizor. Era o persoană deosebit de dotată – un cap mare pe un trup mărunt – care a transformat infirmitatea în aur, aşa cum ar trebui să facă oricare nevrotic cu complexul inferiorităţii, iar eu nu fac excepţie.”

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara