Imaginea cea mai bună a Căii Robilor o dă Arghezi nu în Psalmi, rătăciri, mai mult cu mintea decît cu fapta, ale unui singur om (şi nu contează la nimic că omenirea toată le repetă), ci în Toamnă de suflet: "În şirul vieţii noastre, întreg, se face seară,/ O seară fără sunet, nici vînt, nici amintiri./ Ieri a plecat o barcă, azi alte bărci plecară,/ Convoi de goluri strîmte pe undele subţiri." Deconcertantă întîlnire a două lumi la fel de neîncăpătoare, prinzînd, într-un dialog de adjective cum nu multora, în poezia noastră, le reuşeşte, interludiul dintre fragilitate şi meschinărie. Două feţe ale aceleiaşi strîmtorări care nu-ngăduie deplinul. De aici, îndoiala, figură a golului. A unui ecou care se pierde pe culoare subţiri.

Aşa, poate, se explică recursul la peniţă, zgîriind sîcîitor poala unui Dumnezeu ocupat, în dauna haşurilor mai apăsate. Adîncirea înserării tuturor e un examen de minuit luat pe cont propriu: "Eu ştiu tăcea cînd visul a murit/ Şi-n toată clipa-nalţ cîte-o statuie/ Tăcerii, pe un drum ce suie/ Neisprăvit." (Miez de noapte) De-adevărat, îndoielile sînt tăcute, fiindcă de unde să ştii ce întrebare să pui, şi ce răspuns să alegi? Un epigraf, al altor cuvinte potrivite, urseşte, versurilor plecate în lume, această haină a smereniei neîncrezătoare: "Şi semănaţi, ca noaptea ce vă naşte,/ Sfiială şi-ndoieli unde-ţi cădea,/ Căci Cel-ce-ştie însă nu cunoaşte,/ Varsă-ntuneric alb cu mîna mea." (Epigraf). Dincolo de jocurile de cuvinte, ape-ape de suflet tulburat, stăruie o nevoinţă refuzată celor care ştiu, şi menită tuturor cîţi caută a cunoaşte, pe propria-le carne în care se bat îndoieli. Şi decît dorinţa de a crede, îndoită de temerea că n-o faci, nu e jertfă mai mare.

Indecizia osteneşte culoarea: "Uitată-n lumină sihastră,/ Ogiva sticleşte pustie/ De-o flacără fostă albastră,/ Ajunsă în gol cenuşie." (În golf) Un fel de oboseală, spunînd, cui vrea s-asculte, că sufletul nu-i balanţă. Viaţa, însă, e o cumpănă. }inută de proptele de-o nefolositoare, repetat abuzată, maiestate: "Plopul uscat ştia mai mult: a fost./ Fă şi tu trunchi, ca plopul din ogradă./ Creşte la cer, de bunăvoie prost,/ Dă frunze-n el şi lasă-le să cadă." (Un plop uscat) Nobleţe obligată care, împlinind cicluri ce se golesc sisific, nu poate să împiedice singura certitudine, de care, însă, nu tu apuci să te convingi, ci altul, care nu-şi va mai aminti de tine, a unei lumi de rosturi aproximative: "De mult păzeşte cripta şi treapta ce scoboară,/ Dar vremea, nentreruptă de morţi şi crăci uscate,/ Prin mîinile tăcerii, de ceară, se strecoară/ Ca un fuior de pulberi şi brume deslînate.// Intercalate-n ritmul unicului viu vers/ Ar mai simţi cadenţa, de-a pururi ascultată/ De valuri şi de zodii, egale-n pasul mers,/ Cînd s-ar opri secunda şi inima să bată?" (Cînd s-ar opri secunda).

Certitudinea aceasta, doar teoretică, ea însăşi, fiindcă practica ei ţine de trăiri (oare, încă, trăiri?) pe care nu mai ai cînd să ţi le lămureşti, nu consolează îndoiala. "Un gînd i-a spus: aşteaptă. Alt gînd îi spune: du-te.// Îi este dor, ca nouă,/ De făgăduielile amîndouă./ Îl cotropeşte ceaţa, ca pe fiecare./ Seceră, poate, şi-n el semnul de întrebare." (Copilă). Părelnic inocentă - nu întreabă toţi copiii? nu e întremător, pentru fire, să le poţi răspunde? - întrebarea îşi arată, în izbutita suprapunere a două forme, bănuitele tăişuri. Care ştirbesc, neabătut, turta pe care şade fiecare. "Lipseşte fitecui cîte ceva" şi, de bună seamă, nu acea parte pe care încercăm, în marginile miopiei noastre, să o tragem, cu spuza, la loc.

Şi ceea ce, pesemne, lipseşte cel mai tare, e locul. Sau neschimbarea lui. O nestatornicie care vine nu din superficialitate, ci din ştiinţa amară că nici o vatră nu te primeşte, că fiecare loc te îngăduie un număr măsurat de clipe, este, rîvnind cunoaşterea, pedeapsa îndoielii cu care ne-am ales. În Dalila, scurt fragment dramatic, două lumi, două religii (să nu fie, succesul, una?), despărţite de zidurile unei mănăstiri, se ispitesc reciproc. Fiecare, într-un anume punct, se îndoieşte cînd de cealaltă, cînd de ea. Şi mersul acestui perpetuum mobile pentru care nu avem, din fericire, nici destulă energie, nici suficient timp ("Am ostenit, măicuţă, de fugă şi de ducă."), e stăvilit de replica de sfîrşit a desăvîrşitei femei de lume, dezisă de viaţa ei: "Atunci, uitarea şi-a simplei cuviinţe.../ M-am dezvăţat să judec şi să mai dau sentinţe." Fiindcă ele le stau în putere numai celor convinşi. Şi cît de îndoielnică, vai, e convingerea...