Literatura se actualizează și prin forța împrejurărilor. După atâtea schimbări în guvernele postcomuniste și după ivirea „pe surse” a multor propuneri fanteziste, să ne amintim de un pretendent din Concert din muzică de Bach – George Drăgănescu, personaj maleabil: „În ultimul timp, la fiecare criză de cabinet, numele lui era pronunțat pentru remaniere, ceea ce făcea pe nemulțumiți să se împace, dar candidatura lui, care nu era un zvon tendențios, îl făcea ministeriabil șs.m., GNț în chip serios. În politică, de altfel, ca și în afaceri, își consulta nevasta, ce se interesa activ de tot ce-l privea”1. Cuvântul subliniat figurează și în volumul memorialistic Din tainele vieței: amintiri contimporane (1900) de V.A. Urechia. Asemenea mărunțișuri filologice devin, cu puțină străduință, îndemnuri către lectură. Cine mai știe, de pildă, că pe unul dintre gemenii Hallipa îl cheamă Codin?! Și, dacă ne ocupăm de fleacuri, probabil că n-ar strica să învățăm despre bârfa cu stil. Momentul e oportun. De aproximativ un deceniu, Hortensia Papadat-Bengescu nu se numără printre autorii canonici din programa liceală.
Știm că personajele din Fecioarele despletite sunt gură-bogată și că, deseori, își arată fisurile dentare. Se potrivește, neîndoielnic, ideea formulată de R.M. Albérès, în Istoria romanului modern, că această specie a corespuns nevoii de a încălca viața privată. Întâlnim, în cea dintâi proză despre Hallipi, o abordare ce depășește realismul. Incipitul nu se amână, ca altădată, cu descrierea gospodăriei. Apărute pe parcurs, odată ce Mini își va fi încercat zimții, detaliile de arhitectură și cele de mobilier încetează să fixeze cadrul acțiunii (pierzându-și caracterul dramatic), tinzând să adune dezordinea afectivă. În atmosfera literară a epocii, Fecioarele despletite este un roman fără perdea. Prima scenă se desfășoară – tărăgănat – chiar în mijlocul evenimentelor Așteptăm acțiunea din conac. Cititorul e orientat de percepția lui Mini. Tânăra, la rândul ei, stă sub supravegherea unui alt narator, erijat, imprevizibil, în complice sau în voce omniscientă. De altfel, Hortensia Papadat-Bengescu dejoacă, în multe secvențe, convenția vizitei. Nici Concert din muzică de Bach nu respectă, pe deplin, algoritmul prozei din secolul al XIX-lea: „Se auzi soneria la ușa din față. Ursuză ca de obicei, Sia se întoarse greoi, pe scaun, spre Lina Rim, care, cu ochelarii pe nas, cârpea pledul agățat cine știe cum”2. Secvența inițială, când Mini își face simțită prezența la noul domiciliu al soților Rim, e construită din planuri alternate. Nenumită, invitata se găsește în afara centrului epic. Atenția se fixează asupra locuinței și a gazdelor. Trecem din nou la musafira care, după lentoarea precizărilor din camera de zi a Rimilor, era, concomitent, ultragiată de decor, de timpul dilatat și de emoții: „Se oprise în fața ușei mari, cu geamuri galbene, crețe ca o foaie de celuloid gofrat, și care nu-i plăceau, apoi sunase cu acea sfiiciune pe care o ai în fața unei uși cu geamuri galbene, îndărătul căreia se găsesc oameni abia strămutați” (ibid.). Voia să fie băgată în seamă ca și cum era de la sine înțeles că, de regulă, se prezenta la acea oră. Spre deosebire de ceilalți, chiar și de Nory (cel puțin ironizată pentru „feminism”), Mini pare scutită de critici fățișe.
Sub aspectul cuminte, de făt chircit în sensibilitatea amniotică, Mini ascunde sedimente de vinovăție. Ea îmbâcsește aerul. Cârtește cu volumul redus. Se strecoară, cu ajutorul povestitorului asociat, și, astfel, nu e vădită. Nu atrage antipatii, pentru că n-are carnație, după cum sugerează povestitorul sus-pus în primele rânduri din Fecioarele despletite: „Zadarnic Mini, pe scaunul înalt, sculptat din nuc masiv, îmbrăcat în gobelinuri vechi – zadarnic sta cu pălăria pe cap, cu mânușile, alături, dreaptă statuie a mustrării”3. Încremenită, bosumflată, îmbrățișând comedia punerii la colț, fata nemăritată s-ar așeza în poziție discordantă față de agitația din jur. Mini nu se abține. Păstrează pentru sine comentariile despre domiciliul Hallipilor, unde, după cum vrea să convingă, ar fi fost adusă împotriva dorinței personale: „De aceea își adresa în minte mici discursuri, monologuri ale plicitiselei, nu prea violente sau zgomotoase, pentru că, în adevăr, atmosfera încărcată a locului o impresiona”4. Vom descoperi, în Concert din muzică de Bach, că pe Mini o deranja cumplit disfonia5. Avem motive să bănuim că, în forfota interioară, neostenita observatoare caută simfonia. Cocoloșit în simbioza cu magistrul tăinuit, personajul-reflector trăiește confuz: „Ceea ce încununa orgoliul lui Mini era însă putința de a-și controla propria atitudine. Acea cenzură pe care un martor ironic o făcea gândurilor ei mărețe și care îi da virtutea aleasă a umilinței”6. Să receptăm cum grano salis encomiile aruncate printre mărăcini. Acolo stau umbra și usturimea antifrazei caragialiene. E suficient să ne gândim că gemenii Rim – grotești, nicidecum nătărăi – reprezintă consecințele ultime ale siamezilor Lache și Mache: „unul și același în două fețe, doime de o ființă și nedespărțită”7. E drept că, în pasajul precedent, Caragiale pornește de la o dogmă a ortodoxiei, respectiv „treimea cea deoființă și nedespărțită” (consubstanțialitatea), menționată tale quale în textul Liturghiei atât înainte de rostirea Crezului, cât și la epicleză.
Cititorul resimte, din pricina comportamentului dubios ori vicios al personajelor Hortensiei Papadat- Bengescu, necesitatea de a identifica unele caractere rezonabile. Ispita devine irezistibilă în cazul Elenei Hallipa-Drăgănescu. Trebuie să fie cineva zdravăn sau măcar stăpân pe pornirile clanului. În favoarea acestei opțiuni superficiale intervine călăuza lui Mini. Însoțitorul privește societatea Fecioarelor desplite atât de la înălțime, cât și de la nivelul solului: „De altfel, pentru toată lumea Elena era un fel de tip model. Model de răbdare, de cumințenie, de toate virtuțile mijlocii, necesare unei fete crescute lângă o mamă, acea frumoasă Lenora, al cărei amor conjugal, pasionat, egoist, zgomotos și capricios, făcea situația copiilor foarte anevoioasă și pe a Elenei, cea mai mare dintre ei, cu deosebire”8. Vorbitorul ascuns își impune gândurile printr-un scenariu conflictual. Emanciparea fiicei ar fi un matricid în efigie, deoarece Doru Hallipa, prea tulburat de inconstanța nevestei, „făcuse din Elena un camarad sobru și prețios”9. Am putea considera confidența celor doi drept o formă a incestului. În cele din urmă, moșierul se va însura cu Eliza, rudă de sânge, după cum rezultă mai clar dintr-un capitol neinclus în versiunea finală din Fecioarele despletite: „Obiectul de glumă neobservată era faptul că Eliza, mai mică ca Doru, era mătușa nu vara lui, o mătușă de 9 ani, unui nepot de 12 ani ș…ț”10. Printre amănuntele înșelătoare se adaugă presupusa ereditate fastă a Elenei, plămadă crescută din Calliope11, față de care tatăl nutrea o iubire deplasată. Martor e iarăși naratorul omniscient: „Elena semăna cu Hallipa mult, în afară de păr șs.m., GNț, pe care îl avea negru de tot, pieptănat cu două tâmple, abia ondulate de la natură și care o asemănau așa de perfect cu mama lui Hallipa, încât portretul bunicei, luat drept al Elenei, era una din distracțiile de căpetenie propuse vizitatorilor”12. Bunica paternă inspirase coafura. De la cine moștenește Elena podoaba capilară nu rămâne o întrebare secundară.
Cheia e ținută tot de povestitorul șarlatan, care, abia menționând-o pe Mini în ipostaza de agent perturbator, sugerează, în treacăt, prezența unei gene recesive: „Mini privi pe frumoasa doamnă Hallipa, stăpâna casei, Lenora! Mâinile ei albe și catifelate păreau azi mai lungi, mototolind cu nervozitate un ziar. Figura ei de păpușă blondă, de păpușă de Nürenberg, cu gura roșie și mică, cu obrajii de porțelan roz, era crispată și ochii mari, albaștri, ochii de sticlă limpede, erau plânși; ondulările regulate ale părului oxigenat șs.m., GNț, auriu ca o perucă, erau deformate și corpul maiestuos, plin, totdeauna conștient de statura lui bogată, sta lânced, obosit, învelit fără grijă în chimonoul de dimineață”13. E aici o contradicție izbitoare între pofta de „brianță” și decolorarea părului. Sau, mai degrabă, discutăm despre pretenții neîntemeiate, caracteristice atitudinii kitsch. În Concert din muzică de Bach, ne vom împăca observând proverbul „telle mère, telle fille”. Drăgănescu se va retrage potolit, însă nu neapărat virtuos, iar Mika-Lé, inaptă să se înfățișeze ca „domnișoara Norica”, îi va ține de urât, reluându- și purtarea vitregă din Fecioarele despletite în privința lui Maxențiu.
Dacă ne reapropiem de veșnic nemulțumita Mini, sesizăm că are o voce rău-voitoare, că răstălmăcește cuvinte și că exagerează situații. Cu ticuri de moftangioaică ea accentuează snobismul altora. Arta literară a Hortensiei Papadat-Bengescu reiese și când indiscreția, rostită cu acalmie, depășește debitul bârfei: „Dar Lina azi avea aerul acela «la treabă» șs.m., GNț și nu-și aducea aminte de Mini, căreia îi promisese, îi jurase că se vor întoarce în seara aceea de la țară devreme”14. Implicarea povestitoruluimonitor în reacțiile vizitatoarei ar încânta un grup din ce în ce mai numeros, înclinat să utilizeze, în clipe de ezitare, sintagma „era(m) ceva de genul” sau inevitabilul „like” (cu sensul lui „ca și”). Mini căpătase manii citadine. Căci nu de la „moșie” voia să plece repejor, ci dintr-un loc osândit: „de la țară”. În 1924, când Hortensia Papadat-Bengescu publica manuscrisul în presă15, termenul pierduse aura boierească dată de Duiliu Zamfirescu (1893; 1894-1895). Încă nu sosise vremea ca Ion Barbu, în șDin ceas, dedus…ț, să cumințească, datorită unui termen livresc („cirezile agreste”), reticența față de elementul rural16. Ritmul de la Prundeni o înțepenește pe Mini. Deîndată ce va părăsi spațiul inconfortabil, această copilă suprasolicitată se va entuziasma de parcă ar fi recuperat căldura din pântecele matern: „Mini se scula, se așeza nerăbdătoare, deranjând pe cele două, amorțite pe perinile trăsurei. Pâcla deasă, din care ieșeau scântei, era orașul. Mini fu deodată cuprinsă de aceeași desperare ca la plecare: de ce lipsise o zi întreagă din Cetatea vie?”17. Mini intră în categoria personajelor neisprăvite, trădate de onomanstica incompletă, alături de: Mika-Lé (reintegrată de Elena, în Concert..., ca „domnișoara Norica”), Coca-Aimée, „gemenii”, Lică Trubadurul, Walter și Nory. Porecliții, niște închipuiți, îi așază cu ei la masă pe fandosiți, ultimii erijându-se în ființe agresate. Reticentă, nevricoasă și râzgâiată, Mini își impune viziunea prin argumentul ad misericordiam, prefăcându-se în fetița târâtă să asiste la discuții de adulți.
În realitate, ea participă deplin la detabuizare, orchestrând scandalul: „«Ce noroc!» își zicea în surdină: «Să nu poți suferi vizitele la țară și să fii nevoită să pici la oameni într-o zi de necazuri... Nici măcar să nu fie prietenii tăi, pentru a lua parte directă la acele necazuri!...»”18. Acceptând că tânăra oaspete venise la Prudeni influențată de Lina și de Nory, ar fi însemnat că nu frecventează alte cunoștințe. Dependența de cele două și-ar găsi explicație în sens estetic, nu sentimental. Mini fagocitează lumea, împrumutând postura glasului omniscient, care supraviețuiește numai când spune ce se petrece în jur. La conac, triunghiul echilateral Elena–Lina–Nory reintră în drepturi. Abandonată, Mini își rotește ochii, ocupându-și timpul: „Se uita acum la cele două fete, Elena și Nory, rezemate la pervazul vitrajului dinspre terasă. Nici Nory nu se ocupa de Mini. Nu-i arunca priviri sarcastice despre întârziere sau pointe spirituale asupra «petrecerei la țară». Lui Nory îi plăceau vizitele la Hallipa: Elena, fata cea mare a casei, era prietena ei din copilărie. O prietenă mai veche, mai intimă decât Mini”19. Element flotant, dispensabil, Mini devine, la București, latura incongruentă a unui triunghi isoscel. Lina se arată astmatică în discuțiile cu ea, iar Nory nu-și astâmpără malițiile. Relațiile nu tocmai amiabile cu Hallipii constituie un pretext meschin, ca și incapacitatea de a empatiza. Fusese invitată să întregească patrulaterul, dar, simulând bunulsimț, s-a retras: „De îndată Elena rugase pe Lina să treacă un moment la mamă-sa și conversase cu ele două cu o sforțare, în timp ce li se servea laptele bătut. Propusese apoi o plimbare, dar Mini, care nu putea suferii situațiile falșe, le lăsase singure pe Nory și Elena, pentru a putea să-și facă mărturisirile amicale”20. Adevărata supărare vine din nerespectarea propriilor tabieturi. E obligată să tacă din neglijența celorlalți.
Nimeni nu-i vorbește, ceea ce no împiedică, din poziția imobilă a trupului, să-și învălmășească impresiile. Pe Mini o indispune, probabil, și insistența amfitrionilor de a o distribui într-un rol de divertisment. Hallipii se amuză uitându-se cum își întreține aptitudinile. În cele patru deplasări de până acum, fata primise însărcinarea de a fi pianist, pentru că, în casă, zăcea o piesă de mobilier în pericol să se dezacordeze: „Mini privi fără teamă instrumentul. Nimeni nu o va ruga să cânte. Aveau ei alte cântece! Chiar fără de asta, condiția pusă Linei era categorică: «Merg la Hallipi pentru ultima oare... și să nu-mi ceară nimeni să cânt, ca să nu refuz cu vehemență, nepoliticoasă»”21. La Prundeni nu ședea un public avizat. Urechile de acolo prindeau doar cuvintele șoptite în barbă. Lucrurile se vor îmbunătăți în Concert din muzică de Bach. Studierea muzicii nu era scrupul burghez, integrându-se în educația necesară obișnuită. Presupusul snobism al Elenei Drăgănescu se încadrează în firescul societății interbelice. Numeroasele repetiții, sub îndrumarea violonistului Victor Marcian, pentru ziua de 16 aprilie, sunt dovezi ale decenței, nu ale rigurozității. Se manifesta, pe atunci, un spirit intelectual deloc elitist sau semidoct: „Eu am o mare stimă pentru așa-zișii mediocri. Care nu sunt chiar mediocri. Dar au o condiție mediocră în existență. Aceștia sunt un temei pentru articulația unei societăți evoluate. Chiar în lumea din care am făcut parte și care nu mai există astăzi – așa-zisa înaltă societate – existau foarte multe mediocrități, însă șlefuite, care știau să întoarcă paginile unei partituri când o doamnă cânta la pian, știau să stea frumos la masă, să poarte o conversație, banală, dar conversație”22. Hallipa este, în fond, un boier arivist, arendaș cândva, acum scăpătat, marginal, închistat. Are vârsta lui Tănase Scatiu, din ale cărui porniri păstrează reticența pentru modernizare și pentru mondenități: „Fală în toate, casă mare, două pianuri, reviste străine, seră cu flori etc., dar interdicție pe toată linia de a se folosi cineva de ele. Mai cu seamă a cânta la piano și a ceti, sau a învăța limbi străine și a le vorbi erau pentru Scatiu lucruri nesuferite”23.
Elena Drăgănescu nu cunoaște nici „mamă”, nici „tată”, întrucât „obicinuia să cheme pe nume pe părinți”24. Personalitate orfană, tânăra femeie tinde să fie înălbită, spre deosebire de Lenora, pasionată de eclatare, dar deja spălăcită.

1 Concert din muzică de Bach, în vol. Hortensia Papadat-Bengescu, Opere. I. Romane, ed. coord. de Gabriela Omăt, text îngrijit de Eugenia Tudor Anton, note și comentarii de Eugenia Tudor Anton și Gabriela Omăt, Studiu introd. de Eugen Simion, București, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă (FNSA), 2012, p. 686. Toate citatele sunt din această ediție.
2 Ibidem, p. 615.
3 Fecioarele despletite, p. 409.
4 Ibidem, p. 409.
5 „Dar doctorul Rim nu cunoștea vibrațiile decât la vioară. Doctorița Lina, bondoaca lui soție, era afonă, iar Sia, infirmiera, era un bloc impermeabil, care ținea adăpost unor gânduri puține, dosnice, încăpățânate” (Concert..., p. 616).
6 Ibidem, p. 496.
7 Lache și Mache (nuvelă), în vol. I.L. Caragiale, Opere. II. Proză literară. În periodice. Postume, ed. a doua, revăzută și adăugită de Stancu Ilin, Nicolae Bârna și Constantin Hârlav, Pref. de Eugen Simion, București, Academia Română, FNSA, 2011, p. 95. Vezi relatarea Linei: „M-au primit cu ovațiuni. «A! O! A! Ce onoare! Ce plăcere!» Amândoi deodată, firește. Numai ei știu care e Dorin și care Codin!... Tot colectiv le-am vorbit și eu!” (Concert..., p. 743). E singura dată când sunt menționate cele două prenume.
8 Fecioarele..., p. 413-414.
9 Ibidem, p. 414.
10 Doru Hallipa, în ed. cit., p. 596.
11 Vezi Doru Hallipa, p. 595.
12 Fecioarele..., p. 413.
13 Ibidem, p. 410.
14 Ibidem, p. 409.
15 „Sub titlul Cetatea nouă, romanul s-a publicat integral și în foiletonul ziarului «Universul», între 7 noiembrie 1924 și 22 ianuarie 1925. Informația, inedită, a fost comunicată cu generozitate de cercetătoarea și editoarea Margareta Feraru” șGabriela Omătț, în ed. cit., p. 1222.
16 „În Indexul cronologic de la finele ediției princeps, Ion Barbu face, în dreptul poeziilor Înecatul și șDin ceas, dedus...ț, precizarea «Inedite, compuse în toamna lui 1929, utilizând un material poetic din 1920»” (Ion Barbu, Opere, ed. de Mircea Coloșenco, Pref. de Eugen Simion, vol. 1, Versuri, București, Ed. Univers Enciclopedic, 2000, p. 501). Vezi tot dosarul de genetică a textului, pp. 498-503.
17 Fecioarele..., p. 447.
18 Ibidem, p. 410.
19 Ibidem, p. 411.
20 Ibidiem, p. 413.
21 Ibidem, p. 410.
22 „Eu am faima că sunt om galant și curtenitor. Dar știu că nu e chiar așa”, Tudorel Urian în dialog cu Alexandru Paleologu, în „Cuvântul”, anul VI (XI), nr. 5 (277), mai 2000, p. 5.
23 Tănase Scatiu, în vol. Duiliu Zamfirescu, Opere (Integrala romanelor), ed. de Ioan Adam și Georgeta Adam, Studiu introd., cronologie, comentarii, note, variante și glosar de Ioan Adam, Postf. de Eugen Simion, București, FNSA, 2015, p. 550.
24 Fecioarele, p. 413.