Este titlul unei culegeri de articole publicate clandestin în timpul Ocupaţiei, şi reluate postum în volum, ale lui Jacques Decour (1910-1942), autor a două romane, cofondator al revistei „Lettres françaises”, germanist de formaţie şi germanofil din convingere, comunist înainte de război şi aderent la Rezistenţă din prima clipă, pe care nemţii l-au împuşcat în mai 1942, când avea 32 de ani. Din celula în care şi-a petrecut ultimele clipe, le-a adresat părinţilor săi o scrisoare în care spunea că ar dori ca elevii săi de la Liceul Rollin, unde predase literatura germană, să ştie că a murit reamintindu-şi de tirada finală din piesa „Egmont” a lui Goethe: „Ca voi să salvaţi ce aveţi mai scump, mor bucuros, astfel încât să vă fiu un exemplu”. Articolele sunt adevărate rechizitorii contra scriitorilor francezi care au colaborat cu hitleriştii. Jérôme Garcin notează în recenzia la culegere din „Le Nouvel Observateur”: „În decembrie 1941, după revenirea la Paris a trenului ruşinii pus la dispoziţie de Dr Goebbels, în care se aflau Brasillach, Drieu, Chardonne, Jouhandeau, Bonnard, Fernandez, Fraigneau, ca să celebreze gloria lui Hitler la Weimar şi să denunţe pericolul evreiesc, Jacques Decour semna o Scrisoare deschisă către scriitorii francezi de ieri: „Aţi ales abdicarea, trădarea, sinuciderea. Noi, scriitorii francezi liberi, am ales demnitatea, fidelitatea, lupta pentru existenţa şi gloria literaturii franceze”. Despre colaboraţionişti, avea cuvinte grele: Sasha Guitry, „veşnic adulator al puternicilor (zilei)”; Alphonse de Châteaubriant, „lacheu îmbătrânit în meserie”; Abel Bonnard, „academician obscur care aşteaptă de la Noua Ordine gloria şi cititorii pe care minusculul său talent nu i-a putut procura”.