După mai mult de 25 de ani de activitate literară, continui să mă minunez de uşurinţa cu care se fabrică, la noi, reputaţiile.

Cine citeşte reviste literare străine a sesizat, cu siguranţă, parcimonia cu care este întrebuinţată acolo sintagma „mare scriitor”. Onoarea este rezervată clasicilor plecaţi la cele eterne sau, rareori, scriitorilor străini. În presa franceză, de pildă, nici măcar laureaţii Nobel nu au, toţi, privilegiul de a fi desemnaţi ca atare: Llosa, de pildă, este numit adesea „mare scriitor”, Wyslawa Szymborska, din câte am observat, nu prea.

Nici celelalte forme şi formule de validare nu sunt utilizate, în alte ţări, cu atâta largheţe ca la noi. Un critic de 35 de ani, cu un singur volum publicat (teza de doctorat, mai precis), nu este niciodată numit în Germania, nici măcar oral, „un critic excepţional”. Critica este, ce să-i facem?, o îndeletnicire de maturitate, în care e nevoie de timp, de acumulări şi de confirmări, iar rezultatele vin târziu: de regulă după 45-50 de ani. Chiar dacă nu e o ştiinţă exactă, ea are nişte criterii, care fac ca simpla vioiciune de condei (a nu se confunda cu ceea ce Lovinescu înţelegea prin capacitate de expresie) şi isteţimea argumentaţiei (care nici ea nu se confundă cu inteligenţa şi subtilitatea critică) să nu acopere suficient vocabula „excepţional”.

Aceleaşi observaţii se pot face şi în legătură cu debuturile. Cum spune, adesea, Nicolae Manolescu, la 20 de ani toţi au talent. Adică au o sprinteneală a cuvintelor şi o prospeţime a gândului, care sunt, în primul rând, produsul tinereţii. Ce se întâmplă mai târziu, la următoarele volume, cu acest talent genuin, aceasta ar fi întrebarea care ar trebui să ne preocupe după un debut promiţător. La noi, azi, un debut e în sine o confirmare incontestabilă şi ireductibilă. Nu mai contează că extrem de puţini debutanţi care promit trec, metaforic vorbind, de la Sensul iubirii la O viziune a sentimentelor şi, de acolo, mai departe, la 11 elegii.

Ce e mai amuzant e că, în prima linie a administratorilor de mir, a instanţelor (autoproclamate) care confirmă, sunt nu criticii, ci poeţii şi prozatorii înşişi. Maiorescu nu avea, desigur, dreptate în Poeţi şi critici, acolo unde postula incapacitatea funciară a poetului de a emite opinii critice. Însă avea cu prisosinţă dreptate atunci când atrăgea atenţia asupra diferenţelor de condiţie dintre cei doi. Nu orice poet este, automat, doar prin faptul că scrie şi publică, un critic literar. Pentru a avea pretenţia de a emite judecăţi de valoare valide despre alţii, poetul trebuie să confirme, mai întâi, el însuşi în ipostaza de critic. În absenţa unei activităţi critice certificate, fie şi când are un grad apreciabil de cultură – ceea ce, din păcate, nu e cazul majorităţii literatorilor noştri actuali, în special cei tineri –, judecăţile literare ale poetului pot fi interesante, piezişe sau amuzante, dar nu sunt judecăţi critice.

Cu toate acestea, se poate constata că, azi, la noi, orice poet – ba chiar şi câte un prozator – emite judecăţi apodictice despre scriitorii contemporani şi distribuie mirul de confirmare, fără să se întrebe măcar dacă propria-i frunte a primit lichidul respectiv. Oameni cu două sau trei volume de versuri se pronunţă, senin şi fără arrière-pensées, cu privire la valoarea sau la judecăţile de valoare ale unor critici cu zeci de cărţi în spate şi cu o activitate care se regăseşte în arhitectura actuală a literaturii române. Orice prozator autodidact face clasamente, nu numai în interiorul genului său, ci şi în poezie, critică sau eseistică.

În trecut, acest sistem paralel de (pseudo) validare purta un nume şi avea o funcţie bine definită în viaţa literară: este vorba de cafeneaua literară. Populată de scriitori mai fini decât cei de azi (şi pentru care boema era un mod de existenţă, nu o compensaţie a ratării), cafeneaua juca un rol benign, umanizându-i, cumva, pe „clasicii în viaţă” şi ridicându- i, pentru o clipă, şi pe marginali la demnitatea marii arte.

Astăzi, cafeneaua a trecut în scris, în reviste şi în mediul virtual, şi pretinde să facă legea în literatură, substituindu-se instituţiilor legitime de validare. Lipsei ei de criterii estetice îi corespunde – de dragul simetriei, probabil – un la fel de culpabil devergondaj moral. Cutare mare romancier, acuzat de colaborare cu fosta Securitate, a obţinut în instanţă o hotărâre definitivă şi irevocabilă că nu a colaborat. Altcineva a recunoscut singur că a colaborat şi a dat şi detalii despre cum şi pe cine a turnat. Nu contează: pentru cafeneaua literară de pe Facebook, marele prozator, demult validat de toate instanţele legitime, nu numai că nu are nici o valoare literară, dar e „un securist”, în timp ce celălalt rămâne şi mare, şi cu onoarea reperată (prin acţiunea Sfântului Spirit, negreşit). Nu are nici o importanţă că, totuşi, primul nu a turnat, iar cel de-al doilea, da.

Culmea ridicolului a atins-o, nu demult, o duduie de la o revistă de umor cazon. Într-o competiţie literară europeană, participă – propuşi de acelaşi editor – doi scriitori români, cu două volume traduse în limba lui Sienkiewicz (premiul fiind polonez). Duduia respectivă, care nu a produs până acum absolut nimic în cultură, şi-a îndemnat cititorii să voteze numai cu unul dintre cei doi prozatori români contemporani, chiar dacă nu i-au citit cartea (!). Ce se mai poate spune, în faţa acestei fulgerătoare stupizenii? Doar că, întrucât romanul pentru care pleda duduia e un monument de plictis, îndemnul ar fi trebuit să sune puţin altfel: „votaţi-l mai ales dacă nu l-aţi citit!”...

Iar toate acestea se întâmplă pentru că, dintr-o greşită înţelegere a noţiunii de breaslă, am lăsat, ani de zile, să pătrundă în rândurile noastre o mulţime de neaveniţi. Falşi scriitori, lipsiţi nu numai de talent, ci, în primul rând, de caracter şi de spirit de corp. Bătălia cu ei e dificilă, desigur, şi consumă energie creatoare. Dar trebuie dată, dacă dorim să avem în continuare o literatură, iar nu o colecţie de texte de divertisment, toate „geniale” sau măcar „mari”, toate recomandate favorabil de o „reţea” virtuală de critici iresponsabili, pentru care bacalaureus Komartin poate fi comentat în aceiaşi termeni ca Shakespeare.

Aceste subrepţii ale actului critic, deloc veniale, pun literatura în planul fermecător, dar echivoc, al inverificabilului. Iar rezultatul e îndepărtarea cititorului. Înainte de a acuza de-culturalizarea (reală) a societăţii, ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva purtăm şi noi o parte din vină. Dacă nu cumva, din gentileţe, prietenie sau nesiguranţă a gustului, am creat în timp un monstru care, acum, ameninţă să înghită literatura adevărată. O pseudo-ierarhie, care acoperă valorile autentice şi, în loc să-l ghideze pe cititor, creează o nemeritată platformă socială impostorilor.